Fericirea de a cunoşte Calea

Fericirea de a cunoşte Calea sau “manual de artă militară duhovnicească”, aşa cum îl numesc într-o frumoasă introducere editorii, este una dintre multele şi folositoarele cărţi scrise de şi pentru opera duhovnicească a părintelui Arsenie Boca.Cărţile părintelui Arsenie Boca ocupau aproape o tonetă întreagă. Fiecare în parte şi toate laolaltă dovedeau, ceea ce este clar pentru toată lumea, că părintele a fost un sfânt care ar trebui recunoscut ca atare. Şi dacă părintele Arsenie Boca a trăit şi a murit ca un mărturisitor atunci trebuie recunoscut în fapta în care a plecat la Domnul. Că aşa ne învaţă Sfinţii Părinţi. Ca în fiecare an, în noiembrie va fi puhoi de lume la mormântul părintelui şi mulţi dintre ei vor pleca folosiţi de acolo. 

Biserica din Draganescu

Vreme de 20 de ani, cât a locuit în Drăgănescu, localnicii nu au ştiut că au în mijlocul lor un trimis al lui Dumnezeu pe pământ. Acum, după ce a trecut la cer, locurile unde a trăit părintele Arsenie sunt căutate de foarte multă lume. Unii vin de la mii de kilometri pentru a-i simţi prezenţa, pentru că celor care cred în el, li se arată într-un mod greu de descris în cuvinte.Biserica din Draganescu, avand drept ocrotitor pe Sfantul Ierarh Nicolae,  este o simpla bisericuta de sat, ce pastreaza inca, in memoria vie a comunitatii ei, evlavia si credinta celui ce a pictat-o.

La iesirea din localitatea Mihailesti, aflata pe drumul ce leaga orasele Bucuresti si Alexandria, venind dinpre Bucuresti, pe la kilometrul 28, un drum coteste brusc la dreapta. Drumul duce spre localitatea Malul Spart. Indepartandu-ne de drumul national DN6 si trecand peste un camp pustiu, dupa 5 kilometri pe drumul judetean 412A, localitatea Draganescu se iveste parca in chip tainic. Draganescu este o micuta localitate din judetul Giurgiu, asezata intre Mihailesti si Buturugeni, pe malul barajului zidit pe Arges, in acest punct al sau.Pictura bisericeasca mai neobisnuita, realizata de Sfantul Ardealului, Arsenie Boca, la Draganescu, cuprinde, este adevarat, scene privind dezvoltarea stiintei, care poate duce omul la indepartarea de Dumnezeu sau canonizarea Sfantului Daniil Sihastru, care a avut loc in 20-21 iunie 1992, dupa moartea Parintelui, din noiembrie 1989. Parintele Arsenie Boca a prezis caderea comunismului in Romania, precizand chiar si data, respectiv decembrie 1989, si a savarsit numeroase insanatosiri miraculoase si minuni, conform mai multor marturii.La Biserica Draganescu se gaseste si o reprezentare foarte frumoasa a Maicii Domnului cu Pruncul foarte apropiata de cea de la Sf Elefterie din Bucuresti supranumita Iisus in Zeghe.

Arsenie Boca si-a prezis data propriei morţi

În anii ’80, Arsenie Boca a prevăzut prăbuşirea sistemului comunist, dar şi violenţa schimbărilor din România, după cum avea să declare unul dintre credincioşii care îl mai vizitau în vremea în care părintele lucra la pictura din Biserica Drăgănescu: “Spunea că toate celelalte ţări vor face paşnic trecerea de la comunism la capitalism, numai România va face trecerea prin vărsare de sânge şi vor muri mulţi. L-am întrebat pe părinte dacă voi muri şi eu (...) Mi-a spus că nu voi muri la revoluţie, dar că «ăsta » (n.r. - Ceauşescu) va muri în ziua de Crăciun. A completat: «Şi voi muri şi eu cu vreo trei săptămâni înaintea lui»”. Arsenie Boca avea să treacă la cele veşnice în ziua de 4 decembrie 1989, fix cu trei săptămâni înainte de execuţia cuplului Ceauşescu.

Arsenie Boca:despre cum oamenii isi vor pierde speranta

“Veţi vedea şi veţi înţelege spurcăciunea peste tot în jurul vostru: la serviciu, în magazine, în instituţiile statului, în conducerea lui şi, mai ales, în politică. Din nefericire, ea va intra pe furiş chiar şi în sânul Bisericii, murdărind unele suflete de aici. Aproape că oamenii îşi vor pierde speranţa. Doar cei care îşi vor păstra credinţa adevărată vor fi salvaţi şi mare va fi atunci Slava lui Dumnezeu peste ei.Arsenie Boca spunea că ar fi “planul lucrării diavoleşti”, care, prin puterea banilor şi a viciilor - între care minciuna, prefăcătoria, intriga şi omorul sunt cele mai importante - va conduce forţele răului spre controlul şi dominarea lumii. Îmi pare rău de voi că sunteţi căzuţi în credinţă. Veţi cădea din cauza fricii. Frica-i de la diavol, nu vă fie frică pentru a vă salva sufletele. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt îngăduite de la Dumnezeu. Vor cădea şi cei aleşi. Îmi pare rău că sunteţi cei de pe urmă. Vă vor cerne. Vor pune impozite, taxe şi alte îngrădiri. Vă vor lua totul!”.

Despre bunatate-Arsenie Boca

Cu cât ni se întâmplă necazuri mai grele şi ni se dă şi timp în cale, cu atât să avem convingerea că Dumnezeu e cu noi şi ne poartă de grijă de mântuire. Ca atare nu avem nicidecum dreptul să dăm vina pe nimeni de ce ni se întâmplă ce ni se întâmplă. Dimpotrivă, ştiind rostul necazurilor putem să ne rugăm pentru cei ce ne blestemă, putem face bine celor ce ne fac rău, căci în realitate ne fac bine. Totul este să ştim şi să credem acestea că din mâna lui Dumnezeu ne vine bătaia şi nu întrece măsura de trebuinţă, Tatăl nostru fiind drept şi iubitor de oameni. Luând lucrurile cum trebuie în puţină vreme poţi câştiga ani îndelungaţi.
De pildă: nemai învinovăţind pe nimeni de relele ce ţi le-a pricinuit, pe neobservate constaţi iubirea de Dumnezeu şi de oameni ce-ţi luminează şi-ţi încălzeşte sufletul şi suferinţa îţi devine numaidecât uşoară sau chiar plăcută, dacă nu chiar dispare.
Au fost pelerini ruşi care ajunseră ca nici pe draci să nu mai dea vreo vină. Că în realitate nici ei nu chinuiesc pe nimeni fără învoirea şi măsura de la Dumnezeu. Suferinţele le au toţi oamenii pentru că le merită. Călugării însă le cunosc rostul de la Dumnezeu şi nu defaimă pe nimeni.
Nu e mare lucru să fie cugetul cu Dumnezeu, ci mare este să te vezi pe tine sub toată zidirea.
Un animal când suferă caută singurătatea, numai omul caută să facă paradă din suferinţă.
Aşa de atenţi trebuie să fim cu sufletul nostru ca şi când am locui în casă cu un şarpe. Că aşa este.
Smerenia se clădeşte pe ruinele mândriei.
Dacă nu folosim mintea deplin, cădem în desnădejde (adică cu rugăciuni şi meditaţii spirituale - Sfânta Scriptură).
Foloseşte-te de lacrimi pentru a dobândi împlinirea oricărei cereri, căci foarte mult se bucură Stăpânul când te rogi cu lacrimi.
Rugăciunea este pregătire necesară pentru a primi darurile spirituale, numai dorinţa după Dumnezeu şi rugăciunea îi deschid lui Dumnezeu un loc în inima noastră. Rugăciunea este cheia cu care deschidem poarta cerului şi Împărăţia lui Dumnezeu.
De câte ori loveşti în cineva, de câte ori judeci pe fratele, să ştii că nu te poţi ruga. Rugăciuna ta nu-i primită, ascultată, ci este lepădată. Ori de câte ori calci voia lui Dumnezeu la sfatul ispititorului, te izolezi de fratele tău, te dezbini şi atunci puterea lui creşte asupra ta ...

Despre Dumnezeu

Pe baza lucrurilor necurăţite îngăduie Dumnezeu să fi pălmuit ca să te pocăieşti. Să vă rugaţi să nu vină peste voi necazurile care vin pe oameni, că vor veni vremuri foarte grele. Să nu credeţi că voi nu o să răbdaţi foame. Să vă pregătiţi pentru a putea pune capul pe butuc (martiraj). În rugăciunea "Tatăl nostru", "şi nu ne duce pe noi în ispită" se referă la ispita lepădării de Dumnezeu. Când vă pregătiţi pentru spovedanie să citiţi "Predica de pe munte"(Mt. 5-6-7) şi voturile monahale şi vă controlaţi conştiiţa după ele.
Fiţi cu grijă că se poate întâmpla să vă culcaţi şi să vă treziţi în faţa judecăţii. Porunca iubirii: să nu-ţi îngădui nici o judecată, nici o separare de fratele, ci roagă-te pentru cel ce te-a nedreptăţit. Prin încercări se spală menajarea de sine, cruţarea de sine, iubirea de sine. Când eşti asuprit, răstignit pe nedrept să te bucuri. Când ne merge bine bine, acolo nu sporim. Unde-i mai greu, acolo te curăţeşti mai sigur. Acolo unde nu eşti cioplit eşti un necioplit.
Dumnezeu îţi îngăduie ca tu să-ţi revizui poziţia ta internă prin boli şi necaz, dar când se termină ghemul calendarelor (anilor) te duci cum te-ai format pe vecii vecilor. Pe patul morţii ceri un ceas de pocăinţă, dar care nu şti dacă ţi se va mai da. În acest timp sufletului i se deschid ochii, el vede unde merge: la bine sau la rău. Cea mai perversă viclenie a satanei este să te facă să crezi că el nu există. Puraţi grijă de mîntuirea voastră că nu se termină totul cu mormântul. E mai mare omul în genunchi decât în picioare.
Hristos a înviat e cea mai frumoasă cântare a celei mai mari bucurii ce s-a întâmplat vreodată. Războiul este al minţii dar noi suntem slabi de minte. Nu împrumuta celui rău mintea, ochii, gândurile, nu da degetul că îţi ia mâna cu totul.
Dumnezeu pe toate le poate face dar ca să-L iubească nu poate, pentru că omul iubeşte păcatul şi tot ce este deşertăciune, dar pe Dumnezeu nu-L iubeşte şi atunci vine dreptatea lui Dumnezeu peste noi.
La Dumnezeu toate sunt cu putinţă, singura neputinţă este că nu sileşte pe nimeni să-L iubească, îl lasă pe om în voia lui liberă. Cine nu are pe Dumnezeu stăpân are mulţi stăpâni. Cine are stăpân pe Dumnezeu nu mai are alţi stăpâni. Dumnezeu nu se face cu sila stăpân, dovadă că nu sileşte pe nimeni să-L iubească, însă dacă vezi, te pricepi. Acum în scurtă vreme se întâmplă multe de a curăţi sufletele.
Dacă cu adevărat avem trebuinţă de ceva, avem trebuinţă de multă minte. Tot ce face omul, fie bine, fie rău, te însoţeşte până în ziua judecăţii.
Vedeţi cu ce e pătată mintea şi cu ce vă puteţi prezenta la Judecător.
Necazurile ne vin pe urma greşelilor noastre. Noi suntem candele stinse, inimi de iască şi nu ardem pentru ceva mai bun decât pentru muncă, deci pentru gunoaie.
Nu vă jucaţi cu focul câlţi fiind.
Întoarceţi-vă de către trup către Dumnezeu ca să aibă milă de voi să nu vă lepede celui viclean.

Războiul nevăzut sau despre patimi (ispite)

Sufletul este mai de preţ decât toată materia lumii pentru că în el e sădită de la obârşie posibilitatea desăvârşirii. Pe de altă parte şi firea întreagă suspină după arătarea fiilor lui Dumnezeu(Rom. 8.19) adică după îndumnezeirea omului. În cale stă infirmitatea firii şi o putere potrivnică nevăzută care caută să înfrâneze sufletul de la un zbor mai înalt decât viaţa veacului acestuia. Şi fiindcă puterile nu erau egale Dumnezeu S-a făcut om şi ca om a biruit pe ispititorul învăţându-ne şi pe noi lupta. A înviat firea noastră şi sălăşluindu-se în noi prin botez făptura nouă ascultătoare de Dumnezeu. Dar de la noi atât se cere: să punem în lucru aceste ajutoare. Tot războiul nevăzut al patimilor urmăreşte abaterea sufletului din ascultarea de Dumnezeu şi toată nevoinţa călugărului e să sporească această ascultare. Potrivnicul are două feluri de ispite: prin plăcere şi prin durere. Cu primele umblă să ne amăgească iar cu celelalte umblă să ne constrângă să socotim plăcerea ca bine şi durerea ca rău. Cu această meşteşugire ar restrânge năzuinţele sufletului numai la o viaţă comodă în veacul acesta. Iar călugărul are către primele nevoinţe înfrânări pentru dragostea de Dumnezeu iar către celelalte lepădarea de sine pentru dragostea de oameni. Dacă vede vicleanul că nu isprăveşte ...

Meditatii Arsenie Boca

1. Copii ajung în bratele lui Dumnezeu, fiindcã ei sunt cel mai aproape de El. Modul lor de a fi, e cel mai iubit de Dumnezeu. Înteleptii îl înteleg pe Dumnezeu, ca pe o necesitate în explicarea lumii. Copii îl au, ca pe un tatã de pe celãlalt tãrâm. Iatã de ce copii sunt în Adevãr, pe când înteleptii pe dinafara lui. [Arsenie Boca, Meditatii, manuscris dactilografiat, pag. 26]

2. Cãsãtoria are multe motive sã fie tainã. Când familia nu va mai fi întemeiatã pe tainã, oamenii vor fi o turmã de fiare destrãbãlate. [pag. 33]

3. Deosebirea, marea deosebire între noi si Iisus, e cã Iisus n-avea vinã, pe când noi toti avem vinã. Si iarãsi, cea mai mare deosebire: Cel nevinovat, Iisus a primit crucea, n-a ocolit-o, nu s-a apãrat de ea, n-a stricat nevinovãtia Sa, n-a amenintat stãpânirea omeneascã ce-L rãstignea, ci s-a purtat blând, ca Mielul lui Dumnezeu cu cei ce-L rãstigneau, si-L huleau dupã ce L-au rãstignit.

Noi, dimpotrivã, cãutãm pe toate cãrãrile, cum sã scãpãm de cruce , cum sã ne strigãm nevinovãtia, cum sã ne ascundem pãcatele si sã strigãm în gura mare, cruce grea avem de dus.

Ne numim crestini, dar ducem crucea târâs si am fi buni bucurosi sã scãpãm de ea. Noi facem de rusine Crucea lui Hristos, dar si Crucea lui Hristos ne face pe noi de rusine. Cãci sã fim drepti : nouã încã nu ne-a îndesat nimeni cununa de spini pe cap, încã nu ne-a bãtut nimeni piroane în mâini si în picioare, si încã nu si-a bãtut nimeni joc de noi, cum si-a bãtut de Iisus. Dar, chiar acestea toate de le-am pãtimi, trebuie sã rãbdãm pentru mântuirea noastrã, asa cum le-a rãbdat Hristos, tot pentru a noastrã mântuire. Nu este o altã cale de mântuire, de ispãsire a pãcatelor, decât calea Crucii. Dacã ar fi fost alta, Dumnezeu ne-ar fi arãtat-o pe aceea. [pag. 45]

4. În crestinism omul e ridicat pânã la cinstea de colaborator al lui Dumnezeu, iar aceastã colaborare e destinul. Talantii - talentele, sunt înzestrãrile acestei colaborãri ale lui Dumnezeu cu omul.

Lucrând în sensul înzestrãrilor, lucrezi în sensul destinului. Omul e nelinistit, câtã vreme nu stie ce vrea Dumnezeu cu el, ce vrea Dumnezeu de la el.

Viata nu e un scop în sine; numai un mijloc; e numai cadrul unui destin sau e în cadrul unui destin. Multi se tem de cuvântul destin, ca nu cumva sã însemneze predestin, prin urmare sã se trezeascã într-o doctrinã fãrã libertatea vointei, deci fãrã conceptul specific al responsabilitãtii ultime.

Cum sã nu rãspunzi de ce si-a dat Dumnezeu? Si cum sã nu rãspunzi, dacã n-ai fãcut ce ti s-a dat sã faci? [pag. 85]

5. Blândetea si smerenia inimii, pe care ni le îmbie Iisus odihnã, nu le avem odihnã decât prin Iisus. Cu alte cuvinte, persoana lui Iisus îsi rãsfrânge blândetea si smerenia Sa prin noi si asa se face liniste, altfel nu se face. Dar ce sã întelegem cã toatã odihna lui Iisus, care n-avea loc unde sã-si plece capul, si pe care nu l-a vãzut nimeni râzând, dar plângând adesea, cum glãsuieste traditia, toatã odihna lui Iisus nu-i decât o cruce a iubirii si sfâsiere de milã, o zguduire a sufletului de mila surorilor lui Lazãr, o sudoare de sânge ce picurã ca apa si încã o zguduire în suflet, când avea Iuda sã-L vândã.

Si totusi Iisus avea o “odihnã”, odihna misiunii Sale în lume, care se împlinise si se va împlini deplin, oricât vor scrâsni împotrivã portile iadului. Dar sã luãm model un om dintre noi, Sfântul Ioan Gurã de Aur, care mãrturiseste cã: “mai multe sunt furturile care zbuciumã sufletul preotului, decât talazurile care bântuie marea”.

Linistea, odihna, nu ti-o dã decât dorul de a îmbrãtisa destinul Sãu, e una cu noi; iar noi nu suntem singuri. Deci nu poti fi blând si smerit cu inima, pânã nu iesi din tine si te muti în Iisus. În tine esti trufas si tulburat, în Iisus esti blând si smerit si odihnit cu sufletul. Deci Iisus e odihna noastrã, de aceea El se îmbie mereu tuturor necãjitilor si vamesilor lumii, sã le fie dulamã, sã le fie inimã, sã le fie ideal în viatã. [pag.93, 94]

6. Un locuit de Dumnezeu e strãmutat în alte evidente ale existentei. Prezenta lui provoacã lumea si-o antreneazã într-un conflict de limitã. Lumea nu mai are ce-i face, decât sã omoare mãrturisitorii, amãgindu-se, cã prin aceasta a scãpat de realitatea ce-i contrazicea si-i mustra linistea. [pag. 97]

7. În toatã lumea nu gãsesti un lucru mai usor de fãcut decât pãcatele si iarãsi nimic nu pricepe omul mai greu ca: “Ce-i acela pãcatul?, când petrece în el. De aceea pãcãtuim cu usurintã, dar ne pocãim anevoie! Altã privintã care te împiedicã de la spovedit e cã judecã preotii, esti nemultumit de preot, iar de care ai fi multumit, ti-e fricã. La unul nu te lasã pãcatele lui, la altul nu te lasã sã mergi pãcatele tale.” [pag. 108]

8. Sunteti nemultumiti de preoti, dar care ce ati fãcut pentru preoti, ca sã fiti mai multumiti? Cerut-ati de la Dumnezeu un copil mãcar pe care sã-l închinati slujirii lui Dumnezeu? Credeti cã vina o poartã numai ei, preotii ? Si sunt fii vostri. Cum i-ati nãscut, asa-i aveti. Ce le bãgati de vinã? Tot poporul e rãspunzãtor cã nu are slujitori mai strãvezii spre Dumnezeu. Poporul îsi are în toate privintele povãtuitorii pe care îi meritã! Nu mai stati cu gânduri ucigase împotriva copiilor, cã nu stiti în calea cãrui dar de la Dumnezeu te-ai gãsit împotrivã, si ai sã dai seamã, ci nasteti copii cu gândul sã fie slujitorii lui Dumnezeu între oameni. [pag. 109]

9. Nu stiu pe lume o biruintã mai mare, ca aceea de a te lepãda de tine si a ajunge liber: “e trãirea libertãtii spiritului”. Adevãrul vã face liberi. Deci, întelegem cã fãrã aceastã vamã a fãpturii noastre vechi, stãteam în minciunã, încoltiti de iluzii si striviti sub rotile necesitãtii fãrã iesire. De aici ne scoate Iisus. Când se întâmplã aceasta? Când îl cunoastem pe Iisus ca inimã a inimii noastre, ca suflet al sufletului nostru. Îl putem cunoaste numai în iubirea si bucuria pe care o simtim când renuntãm la eul nostru si ne aflãm fatã cãtre fatã cu Dânsul.

Noi nu fãgãduim sã-L urmãm pe Iisus în marea cãlãtorie interioarã a întoarcerii la Tatãl, si prin simpla noastrã hotãrâre Providenta divinã realizeazã treptat aceastã dorintã a noastrã. Asa dãm de primul examen de admitere, examenul crucii. Pânã aici noi eram o sumã de dorinte si aranjamente pãmântesti, care întunecau chipul lui Dumnezeu din viata noastrã. Deci Crucea e la acest loc al hotãrârii, linia înaintea dorintelor noastre omenesti, peste care coboarã Dumnezeu o dungã de-a curmezisul. Providenta, urmãrind interesul nostru vesnic, trimite peste socotelile noastre corecturi divine. Toatã aceastã corecturã o simtim ca o experientã de cruce, trebuie sã treacã putinã vreme de reculegere ca sã pricepem “cã asa cum s-a întâmplat” a fost cel mai bine, iar nu cum am fi vrut noi în îngustimea noastrã. Suferinta aceasta care ne simplificã treptat viata, care pune conditia crucii în fatã, e simbolul nesfârsitei posibilitãti de desãvârsire. [pag. 121, 122]

10. Invidiosul nu primeste doctor pentru boala lui si nu poate gãsi leac tãmãduitor al suferintei, desi Sfânta Scripturã e plinã de ele. El asteaptã usurarea bolii numai într-un singur fel: sã vadã prãbusit pe unul din cei invidiati. Capãtul urii lui e sã vadã pe cel invidiat, din fericit, nefericit, din norocos, nenorocit. Pe unii oameni cu totul potrivnici, binefacerile îi îmblânzesc. Pe invidios însã, binefacerile mai mult îl înrãiesc, cu cât invidiosul are parte de mai mari faceri de bine, cu atât mai tare fierbe de ciudã, mai mult se supãrã si se mânie. Multumind pentru darurile primite si mai mult se cãtrãneste de purtarea binefãcãtorului. Ce fiarã nu întrece invidiosul prin rãutatea nãravului lui? Ce sãlbãticie nu depãseste el prin cruzimea lui? Câinii, cãrora li se aruncã o coajã se domesticesc. Leii cãrora li se poartã de grijã, se îmblânzesc. Invidiosii însã, mai mult se iritã când li se aratã îngrijire si atentie.

Rãnile invidiei sunt adânci si ascunse si ele nu suferã vindecare, ca unele ce s-au închis în durerea lor oarbã, în ascunzisurile propriei sale suferinti. Cel invidiat poate sã scape si sã ocoleascã pe invidios, dar invidiosul nu poate scãpa de sine însusi. Tu, invidiosule, dusmanul tãu e cu tine, vrãjmasul ti-e continuu în inimã, primejdia e închisã în adâncul tãu : esti legat cu un lant neîndurat, esti prizonierul invidiei si nici o mângâiere nu-ti vine în ajutor. A prigoni pe un binecuvântat de Dumnezeu si a urã pe cel fericit, iatã o nenorocire fãrã leac. [pag. 129, 130]

11. Durerea nu e obiect sãnãtos de meditatie. De durere trebuie sã scapi, sã o depãsesti, sã fi deasupra ei. Dar trebuie sã vinã cineva sã te scoatã din cercul tãu chinuitor de îngust. Cãci durerea ta te ia în vârtejul ei si te închide dinspre toatã lumea si dinspre orice lume. E parcã o prelungire a iadului dupã tine. Cu cât orizontul tãu e mai îngust si mai îngust de durerea ta, cu atât nelinistea e mai mare - si poate sã fie mai mare ca la toatã lumea. [pag. 159]

12. A fãcut Iisus minuni si oamenii cred cã, cele mai mari sunt cele care privesc sãnãtatea trupului. Dar marea minune a Învierii din morti, e ceea ce mãrturisim când zicem: “Astept învierea mortilor si viata veacului ce va sã vie”.Abia atunci va scãpa firea omului de slãbãnogie. Pânã atunci are putinta de a scãpa de pãcate. Si aceasta e mai mare minune decât a tãmãdui un stomac, o mânã uscatã, sau repararea unui ochi. Sunt lucruri grele si acestea , dar n-au nimic religios în ele, le fac si medicii.

Omul cere lui Dumnezeu, cere minuni. În definitiv, ce cere omul? Cere sfintenia pe care a pierdut-o. Acesta-i singurul lucru pe care-l cere si Dumnezeu din partea omului. Iar sfintenia vietii o pot avea si oamenii cu trup neputincios. De aceea, nouã, preotilor ne-a dat Iisus numai jumãtate din darul Sãu, rãmânând ca cealaltã jumãtate, însusi sã o îndeplineascã, când va înceta desãvârsit slãbãnogia omului "la înviere". Dar a doua nu se dobândeste fãrã prima. [pag. 214, 215]

13. Sufletul ce cugetã la mãrturisire, ca de o frânã se împiedicã de la pãcate. Iar cine n-ar frâna, le va face fãrã grijã, fiind în întuneric. Când lipseste mai marele nostru, sã avem mãcar chipul lui în minte si despre tot ce am sti cã s-ar scârbi, de ar fi de fatã, sã nu facem, fie cuget, fie vorbã, fie lucru, fie hranã, fie somn si orice alta de la acestea sã ne întoarcem. Atunci cunoastem cu adevãrat, cum e ascultarea noastrã. Numai copii fãrã minte se bucurã de lipsa dascãlului lor. Ceilalti însã, o socot o pagubã.

Cel ce-si vãdeste Pãstorului sãu serpii ispitelor, credinta adevãratã dovedeste; iar cine-i ascunde, pe drumul pierzãrii se aflã.

Cine va ajunge la cuget curat, ascultã desãvârsit pe Pãrintele sãu, acela nu se va teme de moarte, ci ca pe un somn spre o altã viatã îi va fi.

Cel ce uneori ascultã pe pãrintele sãu, si alteori nu, se aseamãnã unui bolnav de ochi, ce pune pe ei odatã ierburi tãmãduitoare, altãdatã var nestins. Cãci zice: “unul zidim si altul stricând, ce au folosit? fãrã numai ostenealã în zadar!”

Sã nu ne speriem vãzând cã si dupã mãrturisire nu se dã rãzboi, cã mai bine este a ne lupta cu întinãciunea, decât cu trufia. [pag. 215, 216]

14. Omul se roagã de Dumnezeu sã-l scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagã de om sã-si schimbe purtãrile. Socotiti si voi, care de cine sã asculte întâi?

Sã nu dati vina pe Dumnezeu, cã El ne uscã pãmântul de sub picioare si vlaga din oase. Sã nu-i faceti nedreptatea aceasta!

Toate necazurile, noi ni le-am pricinuit, cu pãcatele noastre si ele sunt urmãri si plata îndesatã pentru pãcate, pânã vom întelege la îmblãtealã, ne iau de nas, ca sã ne sãturãm odatã de ele. [pag. 218]

15. Dacã veti avea si rãbdare în necazuri, sã stiti cã veti avea si Duhul Sfânt. Dar dacã veti avea si puterea de a multumi în necazuri, atunci strãluceste Duhul Sfânt în voi. [pag. 236]

16. Eu nu vã dau canoane ca ceilalti preoti, mãtãnii, rugãciuni, post, ci îndemn sã vã schimbati purtãrile si sã-i multumiti lui Dumnezeu de crucea pe care v-a dat-o, cãci Sfânta Bisericã si Sfânta Împãrtãsanie le stiti, dar faptul acesta l-am gãsit de cuviintã sã vi-l spun mai mult.

Vreau sã vã schimb lacrimile voastre în bucurie, multumind lui Dumnezeu de toate durerile si schimbându-vã purtãrile, vã ve-ti bucura. O veti face? [pag. 242]

17. Multi ati mãrturisit pãcatele voastre si totusi cugetul vã mai mustrã. Oare de ce? De aceea, ori cã n-ati primit leacul dupã mãrimea ranei, ori cã l-ati primit, dar nu l-ati fãcut. Si vã mai mustrã cugetul chiar si dupã ce ati împlinit toatã “pocania” si dupã ce veti fi ispãsit pãcatele acelea, pentru cã mai sunt pãcate nemãrturisite si pânã ce nu le vei mãrturisi toate si nu vei ispãsi de bunã voie toate, nu vei avea pace cu pârâsul tãu. Cãci cugetul nostru, când ne mustrã, sã stiti cã e glasul lui Dumnezeu în noi. Dacã noi am fi cum trebuie, glasul acesta al lui Dumnezeu ne-ar învãta tainele lui Dumnezeu si ne-ar rãpi în rai încã de pe pãmânt, dar nu poate de multimea si greutatea pãcatelor noastre. De aceea ea ne tot mustrã, cã doarã, doarã ne va apuca lucrul ispãsirii, lucrul curãtirii. [pag. 282, 283]

18. Cu pãcatele nemãrturisite are Dumnezeu altã socotealã; tot socotealã milostivã, însã pe noi ne usturã. Stiind Dumnezeu nãtângia noastrã nu ne va lãsa pãrãsiti în întunericul necunostintei, ci ne trimite necazuri sau pocanie fãrã voie: dureri, pagube, vrajbe, tulburãri, copii slabi si orice altã suferintã.

Ispãsirea de nevoi e de obicei mai asprã ca ispãsirea de bunã voie, pentru cã si pãcatele nemãrturisite sunt mai grele decât cele mãrturisite. Cu toate acestea, tu în nestiintã, te porti împotriva rânduielii lui Dumnezeu în ceea ce îti trimite Dumnezeu spre ispãsire, sã strici si sã întorci spre mai mare osândã, cãci toate le poate Dumnezeu fãrã tine, dar sã te mântuiascã din lumea aceasta nu poate fãrã tine. Nici tu nu te mântuiesti fãrã mâna lui Dumnezeu si nici Dumnezeu nu te ridicã, dacã tu nu-i întinzi mâna. Destul îti este, cã te cerceteazã mereu si atât de mult te roagã! [pag. 283, 284]