Trupul trăieşte dacă e locuit de suflet; iar sufletul trăieşte dacă e
locuit de Dumnezeu. Aşadar, sunt oameni care au într-înşii suflete vii,
şi sunt oameni care au suflete moarte (Apocalipsă 3,1). Moartea
trupului este despărţirea sa de suflet; iar moartea sufletului e
despărţirea lui de Dumnezeu. Astfel, un trup viu poate fi locuit de un
suflet viu sau de un suflet mort.
Starea sufletului dincolo de mormânt este continuarea stării sale
pământeşti, fie de viaţă, fie de moarte. Cel ce a înviat în sufletul său
conştinţa şi iubirea lui Dumnezeu, câtă vreme era pe pământ, acela a
înviat pentru veşnicie; iar cel ce a omorât acestea în sufletul său şi
moartea l-a prins în acestea, acela a murit pentru veşnicie. Acela a
omorât Împărăţia lui Dumnezeu dinlăuntrul său şi a înlocuit-o cu
împărăţia chinurilor veşnice, în care a intrat încă din viaţa
pământească.
Trupul nu are o consistenţă sau temei în sine însuşi, ci dăinuieşte
în temeiul sufletului, al acestei făpturi spirituale, nemuritoare, de
obârşie divină. Iar ceea ce dă sufletului pecetea de fiinţă spirituală e
funcţiunea conştiinţei, a acelei cunoştinţe de sine însuşi, în relaţie
cu Dumnezeu, Tatăl său, şi cu toate câte decurg din rudenia aceasta.
(Fapte 17, 19). Acestei fiinţe spirituale i s-a dat trupul ca o unealtă,
nu ca un tovarăş. Iar dacă un om oarecare nu ascultă de conştiinţă, ci
de animalitate, se întâmplă că glasul conştiinţei tot mai slab se aude,
mintea tot mai mult se întunecă, şi aşa, faptele trupului, pun pecetea
lor întunecoasă pe suflet. Sufletul, cu negrija lui, se face el o
unealtă a trupului.
Sufletul, amăgit de convieţuirea cu animalitatea trupului, are să
poarte chinurile răsturnării rolurilor de îndată după despărţirea sa din
robia uneltei sale.
