Securitatea l-a ridicat pe parintele Arsenie de la Sambata pentru ca se stia ca face minuni
si vin puhoaie de oameni la el. In `44, de exemplu, a spus la slujba
oamenilor sa-si aduca copiii de la Bucuresti acasa ca va veni un prapad,
si la putin timp dupa aceea a fost cumplitul bombardament american. Le
era groaza ca acum, in timpul comunismului, le va spune oamenilor cu
aceeasi claritate care este realitatea. Si din cauza aceasta l-au luat
la Securitate si l-au schingiuit mult, saracul de el. Mie mi-a spus
lucrurile acestea unchiul meu. Problema era ca desi el nu se misca din
fundul celulei, ci sta in genunchi si se ruga, in fiecare noapte la ora
12.00 se deschideau usile inchisorii. Celula era un loc imprejmuit,
intr-o sala uriasa ca o hala. Iar in mijlocul acestei hale, statea la o
masa, permanent, un subofiter de paza, care-l supraveghea fara incetare.
L-au scos, l-au batut si l-au facut in fel si chip sa le spuna cum
face, caci ei credeau ca are iarba fiarelor, cu care umbla aricii in
bot, iar el cum a stat tot timpul in padure la Sambata, a facut rost de
iarba aceea si o pune pe lacat. Dar el cum sa puie iarba pe lacat daca
statea tot timpul in genunchi in fundul celulei si erau si doua randuri
de usi? Intr-o noapte, au bagat doua iscoade securiste la el in celula
ca sa-l vada cum face. Parintele, insa, nu a avut treaba cu ei. Ei il
tot intrebau, se tot luau de el, iar el in celula tot sta in genunchi si
se tot ruga. Noaptea, la ora 12.00, cand s-au deschis lacatele, pe
securisti parca i-ar fi lovit fulgerul lui Dumnezeu, i-a razbit frica si
au fugit de acolo. Si, de la o vreme, nimeni nu mai voia sa faca de
paza, pentru ca le era frica. Pe comandant l-a luat si pe el frica si
ce-a zis: eu, ca sa scap si sa-mi spal mainile, ii aduc pe toti aici sa
vada si pe urma nu il mai tin.
Intr-o seara, vine unchiul meu si-mi spune ca in noaptea aceea ma
ia cu el sa vedem un calugar de la Sambata, care deschide rugandu-se
usile de la inchisoare. Asa ca am ajuns acolo seara, fiind si eu curios
sa vad. Toata Securitatea era atunci acolo. Eu am stat pe scari, ca nu
am mai avut loc sa intru, si cu totii asteptam sa vina ora 12.00 noaptea
sa vedem daca-i adevarat. Si, ce sa vezi, nu asa ca s-a deschis doar un
lacat, norocul meu a fost ca m-am tinut de balustrada scarilor, ca la
12.00 noaptea bara de la usa temnitei a sarit cat colo si tot amarul de
lume care era jos s-a napustit inspaimantata pe scari in sus. De frica
nu mai stiau ce sa faca, se calcau in picioare. Din ceasul acela, nu
l-au mai tinut acolo, i-au dat drumul cu domiciliu fortat. Mie mi-a spus
unele din lucrurile acestea unchiul meu. Dar am vazut cu ochii mei
lacatele deschizandu-se si bara aceea sarind in laturi si securistii
aceia care erau oameni in varsta, nu tineri ca mine, care aveam 18-19
ani, fugind de mancau pamantul. Multa vreme dupa aceea, cand mai mergeam
cu unchiul meu pe la restaurant, prietenii lui securisti numai de asta
vorbeau.
(Marturia lui Baglazan Dumitru din Porumbacu de Sus - Sfantul parinte Arsenie Boca, pag. 45-46/fericiticeiprigoniti)
