1. Copii ajung în bratele lui Dumnezeu,
fiindcã ei sunt cel mai aproape de El. Modul lor de a fi, e cel mai iubit de
Dumnezeu. Înteleptii îl înteleg pe Dumnezeu, ca pe o necesitate în explicarea
lumii. Copii
îl au, ca pe un tatã de pe celãlalt tãrâm. Iatã de ce copii sunt în Adevãr, pe
când înteleptii pe dinafara lui. [Arsenie Boca, Meditatii, manuscris
dactilografiat, pag. 26]
2. Cãsãtoria are multe motive sã fie tainã. Când familia nu va mai fi
întemeiatã pe tainã, oamenii vor fi o turmã de fiare destrãbãlate. [pag. 33]
3. Deosebirea, marea deosebire între noi si Iisus, e cã Iisus n-avea vinã,
pe când noi toti avem vinã. Si iarãsi, cea mai mare deosebire: Cel nevinovat,
Iisus a primit crucea, n-a ocolit-o, nu s-a apãrat de ea, n-a stricat
nevinovãtia Sa, n-a amenintat stãpânirea omeneascã ce-L rãstignea, ci s-a
purtat blând, ca Mielul lui Dumnezeu cu cei ce-L rãstigneau, si-L huleau dupã
ce L-au rãstignit.
Noi,
dimpotrivã, cãutãm pe toate cãrãrile, cum sã scãpãm de cruce , cum sã ne
strigãm nevinovãtia, cum sã ne ascundem pãcatele si sã strigãm în gura mare,
cruce grea avem de dus.
Ne numim
crestini, dar ducem crucea târâs si am fi buni bucurosi sã scãpãm de ea. Noi
facem de rusine Crucea lui Hristos, dar si Crucea lui Hristos ne face pe noi de
rusine. Cãci sã fim drepti : nouã încã nu ne-a îndesat nimeni cununa de spini
pe cap, încã nu ne-a bãtut nimeni piroane în mâini si în picioare, si încã nu
si-a bãtut nimeni joc de noi, cum si-a bãtut de Iisus. Dar, chiar acestea toate
de le-am pãtimi, trebuie sã rãbdãm pentru mântuirea noastrã, asa cum le-a
rãbdat Hristos, tot pentru a noastrã mântuire. Nu este o altã cale de mântuire,
de ispãsire a pãcatelor, decât calea Crucii. Dacã ar fi fost alta, Dumnezeu
ne-ar fi arãtat-o pe aceea. [pag. 45]
4. În crestinism omul e ridicat pânã la cinstea de colaborator al lui
Dumnezeu, iar aceastã colaborare e destinul. Talantii - talentele, sunt
înzestrãrile acestei colaborãri ale lui Dumnezeu cu omul.
Lucrând în
sensul înzestrãrilor, lucrezi în sensul destinului. Omul e nelinistit, câtã vreme nu
stie ce vrea Dumnezeu cu el, ce vrea Dumnezeu de la el.
Viata nu e un
scop în sine; numai un mijloc; e numai cadrul unui destin sau e în cadrul unui
destin. Multi
se tem de cuvântul destin, ca nu cumva sã însemneze predestin, prin urmare sã
se trezeascã într-o doctrinã fãrã libertatea vointei, deci fãrã conceptul
specific al responsabilitãtii ultime.
Cum sã nu
rãspunzi de ce si-a dat Dumnezeu? Si cum sã nu rãspunzi, dacã n-ai fãcut ce ti
s-a dat sã faci? [pag. 85]
5. Blândetea si smerenia inimii, pe care ni le îmbie Iisus odihnã, nu le
avem odihnã decât prin Iisus. Cu alte cuvinte, persoana lui Iisus îsi rãsfrânge
blândetea si smerenia Sa prin noi si asa se face liniste, altfel nu se face.
Dar ce sã întelegem cã toatã odihna lui Iisus, care n-avea loc unde sã-si plece
capul, si pe care nu l-a vãzut nimeni râzând, dar plângând adesea, cum
glãsuieste traditia, toatã odihna lui Iisus nu-i decât o cruce a iubirii si
sfâsiere de milã, o zguduire a sufletului de mila surorilor lui Lazãr, o
sudoare de sânge ce picurã ca apa si încã o zguduire în suflet, când avea Iuda
sã-L vândã.
Si totusi Iisus
avea o “odihnã”, odihna misiunii Sale în lume, care se împlinise si se
va împlini deplin, oricât vor scrâsni împotrivã portile iadului. Dar sã luãm
model un om dintre noi, Sfântul Ioan Gurã de Aur, care mãrturiseste cã: “mai
multe sunt furturile care zbuciumã sufletul preotului, decât talazurile care
bântuie marea”.
Linistea,
odihna, nu ti-o dã decât dorul de a îmbrãtisa destinul Sãu, e una cu noi; iar
noi nu suntem singuri. Deci nu poti fi blând si smerit cu inima, pânã nu iesi
din tine si te muti în Iisus. În tine esti trufas si tulburat, în Iisus esti
blând si smerit si odihnit cu sufletul. Deci Iisus e odihna noastrã, de aceea
El se îmbie mereu tuturor necãjitilor si vamesilor lumii, sã le fie dulamã, sã
le fie inimã, sã le fie ideal în viatã. [pag.93, 94]
6. Un locuit de Dumnezeu e strãmutat în alte evidente ale existentei.
Prezenta lui provoacã lumea si-o antreneazã într-un conflict de limitã. Lumea
nu mai are ce-i face, decât sã omoare mãrturisitorii, amãgindu-se, cã prin
aceasta a scãpat de realitatea ce-i contrazicea si-i mustra linistea. [pag. 97]
7. În toatã lumea nu gãsesti un lucru mai usor de fãcut decât pãcatele si
iarãsi nimic nu pricepe omul mai greu ca: “Ce-i acela pãcatul?, când
petrece în el. De aceea pãcãtuim cu usurintã, dar ne pocãim anevoie! Altã
privintã care te împiedicã de la spovedit e cã judecã preotii, esti nemultumit
de preot, iar de care ai fi multumit, ti-e fricã. La unul nu te lasã pãcatele
lui, la altul nu te lasã sã mergi pãcatele tale.” [pag. 108]
8. Sunteti nemultumiti de preoti, dar care ce ati fãcut pentru preoti, ca
sã fiti mai multumiti? Cerut-ati de la Dumnezeu un copil mãcar pe care sã-l închinati slujirii lui
Dumnezeu? Credeti cã vina o poartã numai ei, preotii ? Si sunt fii vostri. Cum
i-ati nãscut, asa-i aveti. Ce le bãgati de vinã? Tot poporul e rãspunzãtor cã
nu are slujitori mai strãvezii spre Dumnezeu. Poporul îsi are în toate
privintele povãtuitorii pe care îi meritã! Nu mai stati cu gânduri ucigase
împotriva copiilor, cã nu stiti în calea cãrui dar de la Dumnezeu te-ai gãsit
împotrivã, si ai sã dai seamã, ci nasteti copii cu gândul sã fie slujitorii lui
Dumnezeu între oameni. [pag. 109]
9. Nu stiu pe lume o biruintã mai mare, ca aceea de a te lepãda de tine si
a ajunge liber: “e trãirea libertãtii spiritului”. Adevãrul vã
face liberi. Deci, întelegem cã fãrã aceastã vamã a fãpturii noastre vechi,
stãteam în minciunã, încoltiti de iluzii si striviti sub rotile necesitãtii
fãrã iesire. De aici ne scoate Iisus. Când se întâmplã aceasta? Când îl
cunoastem pe Iisus ca inimã a inimii noastre, ca suflet al sufletului nostru.
Îl putem cunoaste numai în iubirea si bucuria pe care o simtim când renuntãm la
eul nostru si ne aflãm fatã cãtre fatã cu Dânsul.
Noi nu
fãgãduim sã-L urmãm pe Iisus în marea cãlãtorie interioarã a întoarcerii la
Tatãl, si prin simpla noastrã hotãrâre Providenta divinã realizeazã treptat
aceastã dorintã a noastrã. Asa dãm de primul examen de admitere, examenul
crucii. Pânã aici noi eram o sumã de dorinte si aranjamente pãmântesti, care
întunecau chipul lui Dumnezeu din viata noastrã. Deci Crucea e la acest loc al
hotãrârii, linia înaintea dorintelor noastre omenesti, peste care coboarã
Dumnezeu o dungã de-a curmezisul. Providenta, urmãrind interesul nostru vesnic,
trimite peste socotelile noastre corecturi divine. Toatã aceastã corecturã o
simtim ca o experientã de cruce, trebuie sã treacã putinã vreme de reculegere ca
sã pricepem “cã asa cum s-a întâmplat” a fost cel mai bine, iar
nu cum am fi vrut noi în îngustimea noastrã. Suferinta aceasta care ne
simplificã treptat viata, care pune conditia crucii în fatã, e simbolul
nesfârsitei posibilitãti de desãvârsire. [pag. 121, 122]
10. Invidiosul nu primeste doctor pentru boala lui si nu poate gãsi leac
tãmãduitor al suferintei, desi Sfânta Scripturã e plinã de ele. El asteaptã
usurarea bolii numai într-un singur fel: sã vadã prãbusit pe unul din cei
invidiati. Capãtul urii lui e sã vadã pe cel invidiat, din fericit, nefericit,
din norocos, nenorocit. Pe unii oameni cu totul potrivnici, binefacerile îi
îmblânzesc. Pe invidios însã, binefacerile mai mult îl înrãiesc, cu cât
invidiosul are parte de mai mari faceri de bine, cu atât mai tare fierbe de
ciudã, mai mult se supãrã si se mânie. Multumind pentru darurile primite si mai
mult se cãtrãneste de purtarea binefãcãtorului. Ce fiarã nu întrece invidiosul
prin rãutatea nãravului lui? Ce sãlbãticie nu depãseste el prin cruzimea lui?
Câinii, cãrora li se aruncã o coajã se domesticesc. Leii cãrora li se poartã de
grijã, se îmblânzesc. Invidiosii însã, mai mult se iritã când li se aratã
îngrijire si atentie.
Rãnile
invidiei sunt adânci si ascunse si ele nu suferã vindecare, ca unele ce s-au
închis în durerea lor oarbã, în ascunzisurile propriei sale suferinti. Cel
invidiat poate sã scape si sã ocoleascã pe invidios, dar invidiosul nu poate
scãpa de sine însusi. Tu, invidiosule, dusmanul tãu e cu tine, vrãjmasul ti-e
continuu în inimã, primejdia e închisã în adâncul tãu : esti legat cu un lant
neîndurat, esti prizonierul invidiei si nici o mângâiere nu-ti vine în ajutor.
A prigoni pe un binecuvântat de Dumnezeu si a urã pe cel fericit, iatã o
nenorocire fãrã leac. [pag. 129, 130]
11. Durerea nu e obiect sãnãtos de meditatie. De durere trebuie sã scapi,
sã o depãsesti, sã fi deasupra ei. Dar trebuie sã vinã cineva sã te scoatã din
cercul tãu chinuitor de îngust. Cãci durerea ta te ia în vârtejul ei si te
închide dinspre toatã lumea si dinspre orice lume. E parcã o prelungire a
iadului dupã tine. Cu cât orizontul tãu e mai îngust si mai îngust de durerea ta, cu atât
nelinistea e mai mare - si poate sã fie mai mare ca la toatã lumea. [pag. 159]
12. A fãcut Iisus minuni si
oamenii cred cã, cele mai mari sunt cele care privesc sãnãtatea trupului. Dar
marea minune a Învierii din morti, e ceea ce mãrturisim când zicem: “Astept
învierea mortilor si viata veacului ce va sã vie”. Abia atunci va
scãpa firea omului de slãbãnogie. Pânã atunci are putinta de a scãpa de pãcate.
Si aceasta e mai mare minune decât a tãmãdui un stomac, o mânã uscatã, sau
repararea unui ochi. Sunt lucruri grele si acestea , dar n-au nimic religios în
ele, le fac si medicii.
Omul cere
lui Dumnezeu, cere minuni. În definitiv, ce cere omul? Cere sfintenia pe care a
pierdut-o. Acesta-i singurul lucru pe care-l cere si Dumnezeu din partea
omului. Iar sfintenia vietii o pot avea si oamenii cu trup neputincios. De
aceea, nouã, preotilor ne-a dat Iisus numai jumãtate din darul Sãu, rãmânând ca
cealaltã jumãtate, însusi sã o îndeplineascã, când va înceta desãvârsit
slãbãnogia omului "la înviere". Dar a doua nu se dobândeste fãrã
prima. [pag. 214, 215]
13. Sufletul ce cugetã la mãrturisire, ca de o frânã se împiedicã de la
pãcate. Iar cine n-ar frâna, le va face fãrã grijã, fiind în întuneric. Când
lipseste mai marele nostru, sã avem mãcar chipul lui în minte si despre tot ce
am sti cã s-ar scârbi, de ar fi de fatã, sã nu facem, fie cuget, fie vorbã, fie
lucru, fie hranã, fie somn si orice alta de la acestea sã ne întoarcem. Atunci
cunoastem cu adevãrat, cum e ascultarea noastrã. Numai copii fãrã minte se
bucurã de lipsa dascãlului lor. Ceilalti însã, o socot o pagubã.
Cel ce-si
vãdeste Pãstorului sãu serpii ispitelor, credinta adevãratã dovedeste; iar
cine-i ascunde, pe drumul pierzãrii se aflã.
Cine va ajunge
la cuget curat, ascultã desãvârsit pe Pãrintele sãu, acela nu se va teme de
moarte, ci ca pe un somn spre o altã viatã îi va fi.
Cel ce uneori ascultã pe pãrintele
sãu, si alteori nu, se aseamãnã unui bolnav de ochi, ce pune pe ei odatã
ierburi tãmãduitoare, altãdatã var nestins. Cãci zice: “unul zidim si
altul stricând, ce au folosit? fãrã numai ostenealã în zadar!”
Sã nu ne speriem vãzând cã si dupã
mãrturisire nu se dã rãzboi, cã mai bine este a ne lupta cu întinãciunea, decât
cu trufia. [pag. 215, 216]
14. Omul se roagã de Dumnezeu sã-l scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagã
de om sã-si schimbe purtãrile. Socotiti si voi, care de cine sã asculte întâi?
Sã nu dati
vina pe Dumnezeu, cã El ne uscã pãmântul de sub picioare si vlaga din oase. Sã
nu-i faceti nedreptatea aceasta!
Toate
necazurile, noi ni le-am pricinuit, cu pãcatele noastre si ele sunt urmãri si
plata îndesatã pentru pãcate, pânã vom întelege la îmblãtealã, ne iau de nas,
ca sã ne sãturãm odatã de ele. [pag. 218]
15. Dacã veti avea si rãbdare în necazuri, sã stiti cã veti avea si Duhul
Sfânt. Dar dacã veti avea si puterea de a multumi în necazuri, atunci
strãluceste Duhul Sfânt în voi. [pag. 236]
16. Eu nu vã dau canoane ca ceilalti preoti, mãtãnii, rugãciuni, post, ci
îndemn sã vã schimbati purtãrile si sã-i multumiti lui Dumnezeu de crucea pe
care v-a dat-o, cãci Sfânta Bisericã si Sfânta Împãrtãsanie le stiti, dar
faptul acesta l-am gãsit de cuviintã sã vi-l spun mai mult.
Vreau sã vã schimb lacrimile
voastre în bucurie, multumind lui Dumnezeu de toate durerile si schimbându-vã
purtãrile, vã ve-ti bucura. O veti face? [pag. 242]
17. Multi ati mãrturisit pãcatele voastre si
totusi cugetul vã mai mustrã. Oare de ce? De aceea, ori cã n-ati primit leacul
dupã mãrimea ranei, ori cã l-ati primit, dar nu l-ati fãcut. Si vã mai mustrã
cugetul chiar si dupã ce ati împlinit toatã “pocania” si dupã ce veti fi
ispãsit pãcatele acelea, pentru cã mai sunt pãcate nemãrturisite si pânã ce nu
le vei mãrturisi toate si nu vei ispãsi de bunã voie toate, nu vei avea pace cu
pârâsul tãu. Cãci cugetul nostru, când ne mustrã, sã stiti cã e glasul lui
Dumnezeu în noi. Dacã noi am fi cum trebuie, glasul acesta al lui Dumnezeu
ne-ar învãta tainele lui Dumnezeu si ne-ar rãpi în rai încã de pe pãmânt, dar
nu poate de multimea si greutatea pãcatelor noastre. De aceea ea ne tot mustrã,
cã doarã, doarã ne va apuca lucrul ispãsirii, lucrul curãtirii. [pag. 282, 283]
18. Cu pãcatele nemãrturisite are Dumnezeu
altã socotealã; tot socotealã milostivã, însã pe noi ne usturã. Stiind Dumnezeu
nãtângia noastrã nu ne va lãsa pãrãsiti în întunericul necunostintei, ci ne
trimite necazuri sau pocanie fãrã voie: dureri, pagube, vrajbe, tulburãri,
copii slabi si orice altã suferintã.
Ispãsirea
de nevoi e de obicei mai asprã ca ispãsirea de bunã voie, pentru cã si pãcatele
nemãrturisite sunt mai grele decât cele mãrturisite. Cu toate acestea, tu în
nestiintã, te porti împotriva rânduielii lui Dumnezeu în ceea ce îti trimite
Dumnezeu spre ispãsire, sã strici si sã întorci spre mai mare osândã, cãci
toate le poate Dumnezeu fãrã tine, dar sã te mântuiascã din lumea aceasta nu
poate fãrã tine. Nici tu nu te mântuiesti fãrã mâna lui Dumnezeu si nici
Dumnezeu nu te ridicã, dacã tu nu-i întinzi mâna. Destul îti este, cã te cerceteazã mereu si atât de
mult te roagã! [pag. 283, 284]
