Fericirea de a cunoşte Calea sau “manual de artă militară duhovnicească”, aşa cum îl numesc într-o frumoasă introducere editorii, este una dintre multele şi folositoarele cărţi scrise de şi pentru opera duhovnicească a părintelui Arsenie Boca.Cărţile părintelui Arsenie Boca ocupau aproape o tonetă întreagă. Fiecare în parte şi toate laolaltă dovedeau, ceea ce este clar pentru toată lumea, că părintele a fost un sfânt care ar trebui recunoscut ca atare. Şi dacă părintele Arsenie Boca a trăit şi a murit ca un mărturisitor atunci trebuie recunoscut în fapta în care a plecat la Domnul. Că aşa ne învaţă Sfinţii Părinţi. Ca în fiecare an, în noiembrie va fi puhoi de lume la mormântul părintelui şi mulţi dintre ei vor pleca folosiţi de acolo.
Cadouri la cele mai mici preturi
cadouri
Biserica din Draganescu
Vreme de 20 de ani, cât a locuit în Drăgănescu, localnicii nu au ştiut că au în mijlocul lor un trimis al lui Dumnezeu pe pământ. Acum, după ce a trecut la cer, locurile unde a trăit părintele Arsenie sunt căutate de foarte multă lume. Unii vin de la mii de kilometri pentru a-i simţi prezenţa, pentru că celor care cred în el, li se arată într-un mod greu de descris în cuvinte.Biserica din Draganescu, avand drept ocrotitor pe Sfantul Ierarh Nicolae, este o simpla bisericuta de sat, ce pastreaza inca, in memoria vie a comunitatii ei, evlavia si credinta celui ce a pictat-o.
La iesirea din localitatea Mihailesti, aflata pe drumul ce leaga orasele Bucuresti si Alexandria, venind dinpre Bucuresti, pe la kilometrul 28, un drum coteste brusc la dreapta. Drumul duce spre localitatea Malul Spart. Indepartandu-ne de drumul national DN6 si trecand peste un camp pustiu, dupa 5 kilometri pe drumul judetean 412A, localitatea Draganescu se iveste parca in chip tainic. Draganescu este o micuta localitate din judetul Giurgiu, asezata intre Mihailesti si Buturugeni, pe malul barajului zidit pe Arges, in acest punct al sau.Pictura bisericeasca mai neobisnuita, realizata de Sfantul Ardealului, Arsenie Boca, la Draganescu, cuprinde, este adevarat, scene privind dezvoltarea stiintei, care poate duce omul la indepartarea de Dumnezeu sau canonizarea Sfantului Daniil Sihastru, care a avut loc in 20-21 iunie 1992, dupa moartea Parintelui, din noiembrie 1989. Parintele Arsenie Boca a prezis caderea comunismului in Romania, precizand chiar si data, respectiv decembrie 1989, si a savarsit numeroase insanatosiri miraculoase si minuni, conform mai multor marturii.La Biserica Draganescu se gaseste si o reprezentare foarte frumoasa a Maicii Domnului cu Pruncul foarte apropiata de cea de la Sf Elefterie din Bucuresti supranumita Iisus in Zeghe.
Arsenie Boca si-a prezis data propriei morţi
În anii ’80, Arsenie Boca a prevăzut prăbuşirea sistemului comunist, dar şi violenţa schimbărilor din România, după cum avea să declare unul dintre credincioşii care îl mai vizitau în vremea în care părintele lucra la pictura din Biserica Drăgănescu: “Spunea că toate celelalte ţări vor face paşnic trecerea de la comunism la capitalism, numai România va face trecerea prin vărsare de sânge şi vor muri mulţi. L-am întrebat pe părinte dacă voi muri şi eu (...) Mi-a spus că nu voi muri la revoluţie, dar că «ăsta » (n.r. - Ceauşescu) va muri în ziua de Crăciun. A completat: «Şi voi muri şi eu cu vreo trei săptămâni înaintea lui»”. Arsenie Boca avea să treacă la cele veşnice în ziua de 4 decembrie 1989, fix cu trei săptămâni înainte de execuţia cuplului Ceauşescu.
Arsenie Boca:despre cum oamenii isi vor pierde speranta
“Veţi vedea şi veţi înţelege spurcăciunea peste tot în jurul vostru: la serviciu, în magazine, în instituţiile statului, în conducerea lui şi, mai ales, în politică. Din nefericire, ea va intra pe furiş chiar şi în sânul Bisericii, murdărind unele suflete de aici. Aproape că oamenii îşi vor pierde speranţa. Doar cei care îşi vor păstra credinţa adevărată vor fi salvaţi şi mare va fi atunci Slava lui Dumnezeu peste ei.Arsenie Boca spunea că ar fi “planul lucrării diavoleşti”, care, prin puterea banilor şi a viciilor - între care minciuna, prefăcătoria, intriga şi omorul sunt cele mai importante - va conduce forţele răului spre controlul şi dominarea lumii. Îmi pare rău de voi că sunteţi căzuţi în credinţă. Veţi cădea din cauza fricii. Frica-i de la diavol, nu vă fie frică pentru a vă salva sufletele. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt îngăduite de la Dumnezeu. Vor cădea şi cei aleşi. Îmi pare rău că sunteţi cei de pe urmă. Vă vor cerne. Vor pune impozite, taxe şi alte îngrădiri. Vă vor lua totul!”.
Despre bunatate-Arsenie Boca
Cu cât ni se întâmplă necazuri mai grele şi ni se dă şi timp în cale, cu atât să avem convingerea că Dumnezeu e cu noi şi ne poartă de grijă de mântuire. Ca atare nu avem nicidecum dreptul să dăm vina pe nimeni de ce ni se întâmplă ce ni se întâmplă. Dimpotrivă, ştiind rostul necazurilor putem să ne rugăm pentru cei ce ne blestemă, putem face bine celor ce ne fac rău, căci în realitate ne fac bine. Totul este să ştim şi să credem acestea că din mâna lui Dumnezeu ne vine bătaia şi nu întrece măsura de trebuinţă, Tatăl nostru fiind drept şi iubitor de oameni. Luând lucrurile cum trebuie în puţină vreme poţi câştiga ani îndelungaţi.
De pildă: nemai învinovăţind pe nimeni de relele ce ţi le-a pricinuit, pe neobservate constaţi iubirea de Dumnezeu şi de oameni ce-ţi luminează şi-ţi încălzeşte sufletul şi suferinţa îţi devine numaidecât uşoară sau chiar plăcută, dacă nu chiar dispare.
Au fost pelerini ruşi care ajunseră ca nici pe draci să nu mai dea vreo vină. Că în realitate nici ei nu chinuiesc pe nimeni fără învoirea şi măsura de la Dumnezeu. Suferinţele le au toţi oamenii pentru că le merită. Călugării însă le cunosc rostul de la Dumnezeu şi nu defaimă pe nimeni.
Nu e mare lucru să fie cugetul cu Dumnezeu, ci mare este să te vezi pe tine sub toată zidirea.
Un animal când suferă caută singurătatea, numai omul caută să facă paradă din suferinţă.
Aşa de atenţi trebuie să fim cu sufletul nostru ca şi când am locui în casă cu un şarpe. Că aşa este.
Smerenia se clădeşte pe ruinele mândriei.
Dacă nu folosim mintea deplin, cădem în desnădejde (adică cu rugăciuni şi meditaţii spirituale - Sfânta Scriptură).
Foloseşte-te de lacrimi pentru a dobândi împlinirea oricărei cereri, căci foarte mult se bucură Stăpânul când te rogi cu lacrimi.
Rugăciunea este pregătire necesară pentru a primi darurile spirituale, numai dorinţa după Dumnezeu şi rugăciunea îi deschid lui Dumnezeu un loc în inima noastră. Rugăciunea este cheia cu care deschidem poarta cerului şi Împărăţia lui Dumnezeu.
De câte ori loveşti în cineva, de câte ori judeci pe fratele, să ştii că nu te poţi ruga. Rugăciuna ta nu-i primită, ascultată, ci este lepădată. Ori de câte ori calci voia lui Dumnezeu la sfatul ispititorului, te izolezi de fratele tău, te dezbini şi atunci puterea lui creşte asupra ta ...
De pildă: nemai învinovăţind pe nimeni de relele ce ţi le-a pricinuit, pe neobservate constaţi iubirea de Dumnezeu şi de oameni ce-ţi luminează şi-ţi încălzeşte sufletul şi suferinţa îţi devine numaidecât uşoară sau chiar plăcută, dacă nu chiar dispare.
Au fost pelerini ruşi care ajunseră ca nici pe draci să nu mai dea vreo vină. Că în realitate nici ei nu chinuiesc pe nimeni fără învoirea şi măsura de la Dumnezeu. Suferinţele le au toţi oamenii pentru că le merită. Călugării însă le cunosc rostul de la Dumnezeu şi nu defaimă pe nimeni.
Nu e mare lucru să fie cugetul cu Dumnezeu, ci mare este să te vezi pe tine sub toată zidirea.
Un animal când suferă caută singurătatea, numai omul caută să facă paradă din suferinţă.
Aşa de atenţi trebuie să fim cu sufletul nostru ca şi când am locui în casă cu un şarpe. Că aşa este.
Smerenia se clădeşte pe ruinele mândriei.
Dacă nu folosim mintea deplin, cădem în desnădejde (adică cu rugăciuni şi meditaţii spirituale - Sfânta Scriptură).
Foloseşte-te de lacrimi pentru a dobândi împlinirea oricărei cereri, căci foarte mult se bucură Stăpânul când te rogi cu lacrimi.
Rugăciunea este pregătire necesară pentru a primi darurile spirituale, numai dorinţa după Dumnezeu şi rugăciunea îi deschid lui Dumnezeu un loc în inima noastră. Rugăciunea este cheia cu care deschidem poarta cerului şi Împărăţia lui Dumnezeu.
De câte ori loveşti în cineva, de câte ori judeci pe fratele, să ştii că nu te poţi ruga. Rugăciuna ta nu-i primită, ascultată, ci este lepădată. Ori de câte ori calci voia lui Dumnezeu la sfatul ispititorului, te izolezi de fratele tău, te dezbini şi atunci puterea lui creşte asupra ta ...
Despre Dumnezeu
Pe baza lucrurilor necurăţite îngăduie Dumnezeu să fi pălmuit ca să te pocăieşti. Să vă rugaţi să nu vină peste voi necazurile care vin pe oameni, că vor veni vremuri foarte grele. Să nu credeţi că voi nu o să răbdaţi foame. Să vă pregătiţi pentru a putea pune capul pe butuc (martiraj). În rugăciunea "Tatăl nostru", "şi nu ne duce pe noi în ispită" se referă la ispita lepădării de Dumnezeu. Când vă pregătiţi pentru spovedanie să citiţi "Predica de pe munte"(Mt. 5-6-7) şi voturile monahale şi vă controlaţi conştiiţa după ele.
Fiţi cu grijă că se poate întâmpla să vă culcaţi şi să vă treziţi în faţa judecăţii. Porunca iubirii: să nu-ţi îngădui nici o judecată, nici o separare de fratele, ci roagă-te pentru cel ce te-a nedreptăţit. Prin încercări se spală menajarea de sine, cruţarea de sine, iubirea de sine. Când eşti asuprit, răstignit pe nedrept să te bucuri. Când ne merge bine bine, acolo nu sporim. Unde-i mai greu, acolo te curăţeşti mai sigur. Acolo unde nu eşti cioplit eşti un necioplit.
Dumnezeu îţi îngăduie ca tu să-ţi revizui poziţia ta internă prin boli şi necaz, dar când se termină ghemul calendarelor (anilor) te duci cum te-ai format pe vecii vecilor. Pe patul morţii ceri un ceas de pocăinţă, dar care nu şti dacă ţi se va mai da. În acest timp sufletului i se deschid ochii, el vede unde merge: la bine sau la rău. Cea mai perversă viclenie a satanei este să te facă să crezi că el nu există. Puraţi grijă de mîntuirea voastră că nu se termină totul cu mormântul. E mai mare omul în genunchi decât în picioare.
Hristos a înviat e cea mai frumoasă cântare a celei mai mari bucurii ce s-a întâmplat vreodată. Războiul este al minţii dar noi suntem slabi de minte. Nu împrumuta celui rău mintea, ochii, gândurile, nu da degetul că îţi ia mâna cu totul.
Dumnezeu pe toate le poate face dar ca să-L iubească nu poate, pentru că omul iubeşte păcatul şi tot ce este deşertăciune, dar pe Dumnezeu nu-L iubeşte şi atunci vine dreptatea lui Dumnezeu peste noi.
La Dumnezeu toate sunt cu putinţă, singura neputinţă este că nu sileşte pe nimeni să-L iubească, îl lasă pe om în voia lui liberă. Cine nu are pe Dumnezeu stăpân are mulţi stăpâni. Cine are stăpân pe Dumnezeu nu mai are alţi stăpâni. Dumnezeu nu se face cu sila stăpân, dovadă că nu sileşte pe nimeni să-L iubească, însă dacă vezi, te pricepi. Acum în scurtă vreme se întâmplă multe de a curăţi sufletele.
Dacă cu adevărat avem trebuinţă de ceva, avem trebuinţă de multă minte. Tot ce face omul, fie bine, fie rău, te însoţeşte până în ziua judecăţii.
Vedeţi cu ce e pătată mintea şi cu ce vă puteţi prezenta la Judecător.
Necazurile ne vin pe urma greşelilor noastre. Noi suntem candele stinse, inimi de iască şi nu ardem pentru ceva mai bun decât pentru muncă, deci pentru gunoaie.
Nu vă jucaţi cu focul câlţi fiind.
Întoarceţi-vă de către trup către Dumnezeu ca să aibă milă de voi să nu vă lepede celui viclean.
Fiţi cu grijă că se poate întâmpla să vă culcaţi şi să vă treziţi în faţa judecăţii. Porunca iubirii: să nu-ţi îngădui nici o judecată, nici o separare de fratele, ci roagă-te pentru cel ce te-a nedreptăţit. Prin încercări se spală menajarea de sine, cruţarea de sine, iubirea de sine. Când eşti asuprit, răstignit pe nedrept să te bucuri. Când ne merge bine bine, acolo nu sporim. Unde-i mai greu, acolo te curăţeşti mai sigur. Acolo unde nu eşti cioplit eşti un necioplit.
Dumnezeu îţi îngăduie ca tu să-ţi revizui poziţia ta internă prin boli şi necaz, dar când se termină ghemul calendarelor (anilor) te duci cum te-ai format pe vecii vecilor. Pe patul morţii ceri un ceas de pocăinţă, dar care nu şti dacă ţi se va mai da. În acest timp sufletului i se deschid ochii, el vede unde merge: la bine sau la rău. Cea mai perversă viclenie a satanei este să te facă să crezi că el nu există. Puraţi grijă de mîntuirea voastră că nu se termină totul cu mormântul. E mai mare omul în genunchi decât în picioare.
Hristos a înviat e cea mai frumoasă cântare a celei mai mari bucurii ce s-a întâmplat vreodată. Războiul este al minţii dar noi suntem slabi de minte. Nu împrumuta celui rău mintea, ochii, gândurile, nu da degetul că îţi ia mâna cu totul.
Dumnezeu pe toate le poate face dar ca să-L iubească nu poate, pentru că omul iubeşte păcatul şi tot ce este deşertăciune, dar pe Dumnezeu nu-L iubeşte şi atunci vine dreptatea lui Dumnezeu peste noi.
La Dumnezeu toate sunt cu putinţă, singura neputinţă este că nu sileşte pe nimeni să-L iubească, îl lasă pe om în voia lui liberă. Cine nu are pe Dumnezeu stăpân are mulţi stăpâni. Cine are stăpân pe Dumnezeu nu mai are alţi stăpâni. Dumnezeu nu se face cu sila stăpân, dovadă că nu sileşte pe nimeni să-L iubească, însă dacă vezi, te pricepi. Acum în scurtă vreme se întâmplă multe de a curăţi sufletele.
Dacă cu adevărat avem trebuinţă de ceva, avem trebuinţă de multă minte. Tot ce face omul, fie bine, fie rău, te însoţeşte până în ziua judecăţii.
Vedeţi cu ce e pătată mintea şi cu ce vă puteţi prezenta la Judecător.
Necazurile ne vin pe urma greşelilor noastre. Noi suntem candele stinse, inimi de iască şi nu ardem pentru ceva mai bun decât pentru muncă, deci pentru gunoaie.
Nu vă jucaţi cu focul câlţi fiind.
Întoarceţi-vă de către trup către Dumnezeu ca să aibă milă de voi să nu vă lepede celui viclean.
Războiul nevăzut sau despre patimi (ispite)
Sufletul este mai de preţ decât toată materia lumii pentru că în el e sădită de la obârşie posibilitatea desăvârşirii. Pe de altă parte şi firea întreagă suspină după arătarea fiilor lui Dumnezeu(Rom. 8.19) adică după îndumnezeirea omului. În cale stă infirmitatea firii şi o putere potrivnică nevăzută care caută să înfrâneze sufletul de la un zbor mai înalt decât viaţa veacului acestuia. Şi fiindcă puterile nu erau egale Dumnezeu S-a făcut om şi ca om a biruit pe ispititorul învăţându-ne şi pe noi lupta. A înviat firea noastră şi sălăşluindu-se în noi prin botez făptura nouă ascultătoare de Dumnezeu. Dar de la noi atât se cere: să punem în lucru aceste ajutoare. Tot războiul nevăzut al patimilor urmăreşte abaterea sufletului din ascultarea de Dumnezeu şi toată nevoinţa călugărului e să sporească această ascultare. Potrivnicul are două feluri de ispite: prin plăcere şi prin durere. Cu primele umblă să ne amăgească iar cu celelalte umblă să ne constrângă să socotim plăcerea ca bine şi durerea ca rău. Cu această meşteşugire ar restrânge năzuinţele sufletului numai la o viaţă comodă în veacul acesta. Iar călugărul are către primele nevoinţe înfrânări pentru dragostea de Dumnezeu iar către celelalte lepădarea de sine pentru dragostea de oameni. Dacă vede vicleanul că nu isprăveşte ...
Meditatii Arsenie Boca
1. Copii ajung în bratele lui Dumnezeu, fiindcã ei sunt cel mai aproape de El. Modul lor de a fi, e cel mai iubit de Dumnezeu. Înteleptii îl înteleg pe Dumnezeu, ca pe o necesitate în explicarea lumii. Copii îl au, ca pe un tatã de pe celãlalt tãrâm. Iatã de ce copii sunt în Adevãr, pe când înteleptii pe dinafara lui. [Arsenie Boca, Meditatii, manuscris dactilografiat, pag. 26]
2. Cãsãtoria are multe motive sã fie tainã. Când familia nu va mai fi întemeiatã pe tainã, oamenii vor fi o turmã de fiare destrãbãlate. [pag. 33]
3. Deosebirea, marea deosebire între noi si Iisus, e cã Iisus n-avea vinã, pe când noi toti avem vinã. Si iarãsi, cea mai mare deosebire: Cel nevinovat, Iisus a primit crucea, n-a ocolit-o, nu s-a apãrat de ea, n-a stricat nevinovãtia Sa, n-a amenintat stãpânirea omeneascã ce-L rãstignea, ci s-a purtat blând, ca Mielul lui Dumnezeu cu cei ce-L rãstigneau, si-L huleau dupã ce L-au rãstignit.
Noi, dimpotrivã, cãutãm pe toate cãrãrile, cum sã scãpãm de cruce , cum sã ne strigãm nevinovãtia, cum sã ne ascundem pãcatele si sã strigãm în gura mare, cruce grea avem de dus.
Ne numim crestini, dar ducem crucea târâs si am fi buni bucurosi sã scãpãm de ea. Noi facem de rusine Crucea lui Hristos, dar si Crucea lui Hristos ne face pe noi de rusine. Cãci sã fim drepti : nouã încã nu ne-a îndesat nimeni cununa de spini pe cap, încã nu ne-a bãtut nimeni piroane în mâini si în picioare, si încã nu si-a bãtut nimeni joc de noi, cum si-a bãtut de Iisus. Dar, chiar acestea toate de le-am pãtimi, trebuie sã rãbdãm pentru mântuirea noastrã, asa cum le-a rãbdat Hristos, tot pentru a noastrã mântuire. Nu este o altã cale de mântuire, de ispãsire a pãcatelor, decât calea Crucii. Dacã ar fi fost alta, Dumnezeu ne-ar fi arãtat-o pe aceea. [pag. 45]
4. În crestinism omul e ridicat pânã la cinstea de colaborator al lui Dumnezeu, iar aceastã colaborare e destinul. Talantii - talentele, sunt înzestrãrile acestei colaborãri ale lui Dumnezeu cu omul.
Lucrând în sensul înzestrãrilor, lucrezi în sensul destinului. Omul e nelinistit, câtã vreme nu stie ce vrea Dumnezeu cu el, ce vrea Dumnezeu de la el.
Viata nu e un scop în sine; numai un mijloc; e numai cadrul unui destin sau e în cadrul unui destin. Multi se tem de cuvântul destin, ca nu cumva sã însemneze predestin, prin urmare sã se trezeascã într-o doctrinã fãrã libertatea vointei, deci fãrã conceptul specific al responsabilitãtii ultime.
Cum sã nu rãspunzi de ce si-a dat Dumnezeu? Si cum sã nu rãspunzi, dacã n-ai fãcut ce ti s-a dat sã faci? [pag. 85]
5. Blândetea si smerenia inimii, pe care ni le îmbie Iisus odihnã, nu le avem odihnã decât prin Iisus. Cu alte cuvinte, persoana lui Iisus îsi rãsfrânge blândetea si smerenia Sa prin noi si asa se face liniste, altfel nu se face. Dar ce sã întelegem cã toatã odihna lui Iisus, care n-avea loc unde sã-si plece capul, si pe care nu l-a vãzut nimeni râzând, dar plângând adesea, cum glãsuieste traditia, toatã odihna lui Iisus nu-i decât o cruce a iubirii si sfâsiere de milã, o zguduire a sufletului de mila surorilor lui Lazãr, o sudoare de sânge ce picurã ca apa si încã o zguduire în suflet, când avea Iuda sã-L vândã.
Si totusi Iisus avea o “odihnã”, odihna misiunii Sale în lume, care se împlinise si se va împlini deplin, oricât vor scrâsni împotrivã portile iadului. Dar sã luãm model un om dintre noi, Sfântul Ioan Gurã de Aur, care mãrturiseste cã: “mai multe sunt furturile care zbuciumã sufletul preotului, decât talazurile care bântuie marea”.
Linistea, odihna, nu ti-o dã decât dorul de a îmbrãtisa destinul Sãu, e una cu noi; iar noi nu suntem singuri. Deci nu poti fi blând si smerit cu inima, pânã nu iesi din tine si te muti în Iisus. În tine esti trufas si tulburat, în Iisus esti blând si smerit si odihnit cu sufletul. Deci Iisus e odihna noastrã, de aceea El se îmbie mereu tuturor necãjitilor si vamesilor lumii, sã le fie dulamã, sã le fie inimã, sã le fie ideal în viatã. [pag.93, 94]
6. Un locuit de Dumnezeu e strãmutat în alte evidente ale existentei. Prezenta lui provoacã lumea si-o antreneazã într-un conflict de limitã. Lumea nu mai are ce-i face, decât sã omoare mãrturisitorii, amãgindu-se, cã prin aceasta a scãpat de realitatea ce-i contrazicea si-i mustra linistea. [pag. 97]
7. În toatã lumea nu gãsesti un lucru mai usor de fãcut decât pãcatele si iarãsi nimic nu pricepe omul mai greu ca: “Ce-i acela pãcatul?, când petrece în el. De aceea pãcãtuim cu usurintã, dar ne pocãim anevoie! Altã privintã care te împiedicã de la spovedit e cã judecã preotii, esti nemultumit de preot, iar de care ai fi multumit, ti-e fricã. La unul nu te lasã pãcatele lui, la altul nu te lasã sã mergi pãcatele tale.” [pag. 108]
8. Sunteti nemultumiti de preoti, dar care ce ati fãcut pentru preoti, ca sã fiti mai multumiti? Cerut-ati de la Dumnezeu un copil mãcar pe care sã-l închinati slujirii lui Dumnezeu? Credeti cã vina o poartã numai ei, preotii ? Si sunt fii vostri. Cum i-ati nãscut, asa-i aveti. Ce le bãgati de vinã? Tot poporul e rãspunzãtor cã nu are slujitori mai strãvezii spre Dumnezeu. Poporul îsi are în toate privintele povãtuitorii pe care îi meritã! Nu mai stati cu gânduri ucigase împotriva copiilor, cã nu stiti în calea cãrui dar de la Dumnezeu te-ai gãsit împotrivã, si ai sã dai seamã, ci nasteti copii cu gândul sã fie slujitorii lui Dumnezeu între oameni. [pag. 109]
9. Nu stiu pe lume o biruintã mai mare, ca aceea de a te lepãda de tine si a ajunge liber: “e trãirea libertãtii spiritului”. Adevãrul vã face liberi. Deci, întelegem cã fãrã aceastã vamã a fãpturii noastre vechi, stãteam în minciunã, încoltiti de iluzii si striviti sub rotile necesitãtii fãrã iesire. De aici ne scoate Iisus. Când se întâmplã aceasta? Când îl cunoastem pe Iisus ca inimã a inimii noastre, ca suflet al sufletului nostru. Îl putem cunoaste numai în iubirea si bucuria pe care o simtim când renuntãm la eul nostru si ne aflãm fatã cãtre fatã cu Dânsul.
Noi nu fãgãduim sã-L urmãm pe Iisus în marea cãlãtorie interioarã a întoarcerii la Tatãl, si prin simpla noastrã hotãrâre Providenta divinã realizeazã treptat aceastã dorintã a noastrã. Asa dãm de primul examen de admitere, examenul crucii. Pânã aici noi eram o sumã de dorinte si aranjamente pãmântesti, care întunecau chipul lui Dumnezeu din viata noastrã. Deci Crucea e la acest loc al hotãrârii, linia înaintea dorintelor noastre omenesti, peste care coboarã Dumnezeu o dungã de-a curmezisul. Providenta, urmãrind interesul nostru vesnic, trimite peste socotelile noastre corecturi divine. Toatã aceastã corecturã o simtim ca o experientã de cruce, trebuie sã treacã putinã vreme de reculegere ca sã pricepem “cã asa cum s-a întâmplat” a fost cel mai bine, iar nu cum am fi vrut noi în îngustimea noastrã. Suferinta aceasta care ne simplificã treptat viata, care pune conditia crucii în fatã, e simbolul nesfârsitei posibilitãti de desãvârsire. [pag. 121, 122]
10. Invidiosul nu primeste doctor pentru boala lui si nu poate gãsi leac tãmãduitor al suferintei, desi Sfânta Scripturã e plinã de ele. El asteaptã usurarea bolii numai într-un singur fel: sã vadã prãbusit pe unul din cei invidiati. Capãtul urii lui e sã vadã pe cel invidiat, din fericit, nefericit, din norocos, nenorocit. Pe unii oameni cu totul potrivnici, binefacerile îi îmblânzesc. Pe invidios însã, binefacerile mai mult îl înrãiesc, cu cât invidiosul are parte de mai mari faceri de bine, cu atât mai tare fierbe de ciudã, mai mult se supãrã si se mânie. Multumind pentru darurile primite si mai mult se cãtrãneste de purtarea binefãcãtorului. Ce fiarã nu întrece invidiosul prin rãutatea nãravului lui? Ce sãlbãticie nu depãseste el prin cruzimea lui? Câinii, cãrora li se aruncã o coajã se domesticesc. Leii cãrora li se poartã de grijã, se îmblânzesc. Invidiosii însã, mai mult se iritã când li se aratã îngrijire si atentie.
Rãnile invidiei sunt adânci si ascunse si ele nu suferã vindecare, ca unele ce s-au închis în durerea lor oarbã, în ascunzisurile propriei sale suferinti. Cel invidiat poate sã scape si sã ocoleascã pe invidios, dar invidiosul nu poate scãpa de sine însusi. Tu, invidiosule, dusmanul tãu e cu tine, vrãjmasul ti-e continuu în inimã, primejdia e închisã în adâncul tãu : esti legat cu un lant neîndurat, esti prizonierul invidiei si nici o mângâiere nu-ti vine în ajutor. A prigoni pe un binecuvântat de Dumnezeu si a urã pe cel fericit, iatã o nenorocire fãrã leac. [pag. 129, 130]
11. Durerea nu e obiect sãnãtos de meditatie. De durere trebuie sã scapi, sã o depãsesti, sã fi deasupra ei. Dar trebuie sã vinã cineva sã te scoatã din cercul tãu chinuitor de îngust. Cãci durerea ta te ia în vârtejul ei si te închide dinspre toatã lumea si dinspre orice lume. E parcã o prelungire a iadului dupã tine. Cu cât orizontul tãu e mai îngust si mai îngust de durerea ta, cu atât nelinistea e mai mare - si poate sã fie mai mare ca la toatã lumea. [pag. 159]
12. A fãcut Iisus minuni si oamenii cred cã, cele mai mari sunt cele care privesc sãnãtatea trupului. Dar marea minune a Învierii din morti, e ceea ce mãrturisim când zicem: “Astept învierea mortilor si viata veacului ce va sã vie”.Abia atunci va scãpa firea omului de slãbãnogie. Pânã atunci are putinta de a scãpa de pãcate. Si aceasta e mai mare minune decât a tãmãdui un stomac, o mânã uscatã, sau repararea unui ochi. Sunt lucruri grele si acestea , dar n-au nimic religios în ele, le fac si medicii.
Omul cere lui Dumnezeu, cere minuni. În definitiv, ce cere omul? Cere sfintenia pe care a pierdut-o. Acesta-i singurul lucru pe care-l cere si Dumnezeu din partea omului. Iar sfintenia vietii o pot avea si oamenii cu trup neputincios. De aceea, nouã, preotilor ne-a dat Iisus numai jumãtate din darul Sãu, rãmânând ca cealaltã jumãtate, însusi sã o îndeplineascã, când va înceta desãvârsit slãbãnogia omului "la înviere". Dar a doua nu se dobândeste fãrã prima. [pag. 214, 215]
13. Sufletul ce cugetã la mãrturisire, ca de o frânã se împiedicã de la pãcate. Iar cine n-ar frâna, le va face fãrã grijã, fiind în întuneric. Când lipseste mai marele nostru, sã avem mãcar chipul lui în minte si despre tot ce am sti cã s-ar scârbi, de ar fi de fatã, sã nu facem, fie cuget, fie vorbã, fie lucru, fie hranã, fie somn si orice alta de la acestea sã ne întoarcem. Atunci cunoastem cu adevãrat, cum e ascultarea noastrã. Numai copii fãrã minte se bucurã de lipsa dascãlului lor. Ceilalti însã, o socot o pagubã.
Cel ce-si vãdeste Pãstorului sãu serpii ispitelor, credinta adevãratã dovedeste; iar cine-i ascunde, pe drumul pierzãrii se aflã.
Cine va ajunge la cuget curat, ascultã desãvârsit pe Pãrintele sãu, acela nu se va teme de moarte, ci ca pe un somn spre o altã viatã îi va fi.
Cel ce uneori ascultã pe pãrintele sãu, si alteori nu, se aseamãnã unui bolnav de ochi, ce pune pe ei odatã ierburi tãmãduitoare, altãdatã var nestins. Cãci zice: “unul zidim si altul stricând, ce au folosit? fãrã numai ostenealã în zadar!”
Sã nu ne speriem vãzând cã si dupã mãrturisire nu se dã rãzboi, cã mai bine este a ne lupta cu întinãciunea, decât cu trufia. [pag. 215, 216]
14. Omul se roagã de Dumnezeu sã-l scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagã de om sã-si schimbe purtãrile. Socotiti si voi, care de cine sã asculte întâi?
Sã nu dati vina pe Dumnezeu, cã El ne uscã pãmântul de sub picioare si vlaga din oase. Sã nu-i faceti nedreptatea aceasta!
Toate necazurile, noi ni le-am pricinuit, cu pãcatele noastre si ele sunt urmãri si plata îndesatã pentru pãcate, pânã vom întelege la îmblãtealã, ne iau de nas, ca sã ne sãturãm odatã de ele. [pag. 218]
15. Dacã veti avea si rãbdare în necazuri, sã stiti cã veti avea si Duhul Sfânt. Dar dacã veti avea si puterea de a multumi în necazuri, atunci strãluceste Duhul Sfânt în voi. [pag. 236]
16. Eu nu vã dau canoane ca ceilalti preoti, mãtãnii, rugãciuni, post, ci îndemn sã vã schimbati purtãrile si sã-i multumiti lui Dumnezeu de crucea pe care v-a dat-o, cãci Sfânta Bisericã si Sfânta Împãrtãsanie le stiti, dar faptul acesta l-am gãsit de cuviintã sã vi-l spun mai mult.
Vreau sã vã schimb lacrimile voastre în bucurie, multumind lui Dumnezeu de toate durerile si schimbându-vã purtãrile, vã ve-ti bucura. O veti face? [pag. 242]
17. Multi ati mãrturisit pãcatele voastre si totusi cugetul vã mai mustrã. Oare de ce? De aceea, ori cã n-ati primit leacul dupã mãrimea ranei, ori cã l-ati primit, dar nu l-ati fãcut. Si vã mai mustrã cugetul chiar si dupã ce ati împlinit toatã “pocania” si dupã ce veti fi ispãsit pãcatele acelea, pentru cã mai sunt pãcate nemãrturisite si pânã ce nu le vei mãrturisi toate si nu vei ispãsi de bunã voie toate, nu vei avea pace cu pârâsul tãu. Cãci cugetul nostru, când ne mustrã, sã stiti cã e glasul lui Dumnezeu în noi. Dacã noi am fi cum trebuie, glasul acesta al lui Dumnezeu ne-ar învãta tainele lui Dumnezeu si ne-ar rãpi în rai încã de pe pãmânt, dar nu poate de multimea si greutatea pãcatelor noastre. De aceea ea ne tot mustrã, cã doarã, doarã ne va apuca lucrul ispãsirii, lucrul curãtirii. [pag. 282, 283]
18. Cu pãcatele nemãrturisite are Dumnezeu altã socotealã; tot socotealã milostivã, însã pe noi ne usturã. Stiind Dumnezeu nãtângia noastrã nu ne va lãsa pãrãsiti în întunericul necunostintei, ci ne trimite necazuri sau pocanie fãrã voie: dureri, pagube, vrajbe, tulburãri, copii slabi si orice altã suferintã.
Ispãsirea de nevoi e de obicei mai asprã ca ispãsirea de bunã voie, pentru cã si pãcatele nemãrturisite sunt mai grele decât cele mãrturisite. Cu toate acestea, tu în nestiintã, te porti împotriva rânduielii lui Dumnezeu în ceea ce îti trimite Dumnezeu spre ispãsire, sã strici si sã întorci spre mai mare osândã, cãci toate le poate Dumnezeu fãrã tine, dar sã te mântuiascã din lumea aceasta nu poate fãrã tine. Nici tu nu te mântuiesti fãrã mâna lui Dumnezeu si nici Dumnezeu nu te ridicã, dacã tu nu-i întinzi mâna. Destul îti este, cã te cerceteazã mereu si atât de mult te roagã! [pag. 283, 284]
Arsenie Boca,despre sfintirea masinilor
Apa sfinţită se răzbună pe şofer. Accidentele se întâmplă
deci din cauza păcatelor Rugăciunea „Doamne Iisuse…” fără
adaosuri. Omul e ca un pom. Butucul - firea veche; altoirea prin Botez.Instinctul, diferenţei dintre bărbat şi femeie dacă nu e ascultat, satisfăcut,
te împinge să rupi zăgazul rânduielii şi te îndeamnă să ieşi afară de cale (de
calea călugăriei) căci pentru el (instinctul) e o tiranie rânduiala; disciplina
vieţii duhovniceşti. Ne găsim într-o luptă între bine şi rău pe terenul minţii
şi al inimii noastre răzvrătite. Cu cât eşti mai luptat de acest instinct cu
atât eşti mai răzvrătit. Ce-i de făcut? Să te converteşti pentru calea lui
Dumnezeu, a ascultării de El, şi aceasta o faci din tinereţe. Tinereţea trebuie
disciplinată. Instinctul poate răbufni şi periclita sănătatea mintală. Să fim
ucenici ai Domnului Hristos, la altă intensitate să adâncim CaleaPe orice ascultare capeţi, vine diavolul şi înşurubează şi ideia lui şi
modifică scopul, ca la vremea plăţii să poată zice: „Doamne şi de mine a
ascultat”.Care-i rădăcina? Energia tinereţii care nu vrea să meargă pe o cale mai presus
de fire, şi când e forţată, atunci zvârle, începe să judece, critică, ocărăşte,
cârteşte nemulţumire şi aşteaptă bătrâneţea.Bătrâneţea e a doua natură a năravurilor de până acolo, aceiaşi greşeală.Cine poate să se convertească la Domnul?Hristos cu toată sinceritatea la toată lumina cunoştinţei a dragostei de care-i
capabilă, la toată dragostea - definiţie a lui Dumnezeu - însuşire necunoscută
într-o obşte, singura care poate face unificarea. E necesară această convertire
a energiei tinereţii la Dumnezeu. Fără această convertire a puterilor tale
sufleteşti, nimicurile, fleacurile te fărâmiţează, risipind toată puterea care
dacă le-ai avea unite, ai fi oarecum fericit. Cele nouă fericiri ar fi exact
calea ta de urmat. Ele sunt paradoxale; dar trăite, devin linia ta de viaţă, de
sens al vieţii.E grea lupta cu firea. Trebuie să ne lăsăm prinşi de macaraua care ne ridică la
alt nivel de existenţă. Ce-i de făcut?Să ne convertim cu toată fiinţa, cu tot cugetul, cu toată iubirea care rezumă
Scriptura.
Despre eficacitatea rugaciunii
A intreba daca rugaciunea este necesara inseamna
a intreba daca ne putem dispensa de Dumnezeu. Ce este omul prin el insusi? Un
neant, un intuneric plin de mizerie, supus degradarii. Prin el insusi este
incapabil sa gandeasca si cum sa gandeasca si ce anume sa-si doreasca spre binele
lui adevarat. Avem deci o mare nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a cunoaste
binele a nu-l confunda cu raul si a folosi mijloacele cele mai bune
pentru a inlatura acest rau. Acesta nu se obtine decat prin rugaciune.
“Fara Mine nimic nu puteti face”.
Cine se dispenseaza de rugaciune pierde ajutorul lui Dumnezeu si mintea lui
ramane intunecata, iar viata lui este o permanenta ratacire.
Dumnezeu acorda totusi harul Sau, fara sa fi cerut, celor ce au vocatia
credintei innascuta in ei. Dar acestia, daca vom cerceta bine au avut in
familia si neamul lor o ruda credincioasa care s-a rugat neincetat cu inima
curata la Dumnezeu. Asa binecuvanteaza Dumnezeu pana la al saptelea neam pe cei
ce-l iubesc.
Iisus ne indeamna: “Cereti si vi se va da, bateti si vi se va deschide” iata
calea de a-si insusi harul si mila lui Dumnezeu, calea de a capata lumina cea
adevarata, cunostinta cea sigura si nefalsificata.
Iar Iisus adauga: ”Rugati-va neincetat”, iar Sfantul Pavel recomanda pocaitilor
sai sa se roage fara intrerupere.”Rugaciunea este asemanatoare respitatiei
crestinului, care prin ruga sa elimina aerul corupt al secolului pentru a
aspira in schimb spiritul datator de viata al harului lui Dumnezeu”, spune
Sfantul Ioan Crisostom, iar a inceta sa ne rugam este ca si cum am scoate un
peste din apa. Rugaciunea este viata crestinului. Pentru a ne salva trebuie mai
intai sa ne cunoastem pe noi insine, sa ne indepartam de frivolitatile si
desertaciunile lumii, sa capatam o cunostinta luminata asupra adevaratelor
noastre indatoriri. Ori acestea Dumnezeu ni le descopera in timpul rugaciunii.
Cat de lipsiti de lumina sunt cei ce nu se roaga. Ei se conduc numai dupa
pasiunile lor. Nu-si purifica niciodata sufletul, nu-si pun problema sensului
existentei lor, traiesc ca animalele si se apropie in mod inevitabil de pieirea
definitiva.
Numai rugaciunea i-ar putea salva si degeaba se revolta impotriva lui Dumnezeu
ca lor nu le-a daruit credinta. Ei insisi nu au dorit-o, caci daca ar fi
dorit-o ar fi cerut-o, iar Dumnezeu o daruieste celui ce o cere cu sinceritate.
Acesti oameni au preferat comoditatea vietii si lenea in locul luminii si al
adevarului. Ei vor avea parte deci de ceea ce au ales si pe buna dreptate.
“Acela ce stie sa se roage, acela stie sa traiasca bine”, spune Sfantul
Augustin, iar Sfantul Efrem spune: “Rugaciunea este paznicul modestiei, fraul
furiei, leacul impotriva urei, reprimarea orgoliului, consolarea suferintelor,
increderea in rezolvarea tuturor greutatilor .
“Cel ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui”, ne invata Domnul nostru,
iar a rabda ce inseamna decat a ne ruga mereu?
In ziua in care nu ne rugam ne daruim satanei, cu mainile si picioarele
legate.”Privegheati si va rugati pentru a nu cadea in ispita”. O clipa de
neatentie, de indolenta, de lene in privinta rugaciunii si diavolul pune
stapanire pe noi. Numai printr-o permanenta rugaciune il putem deci tine la
distanta.
Rugaciunea este cheia raiului, ea deschide portile harului divin. Rugaciunea
este un gaj, o garantie a imortalitatii, caci cel ce vorbeste cu Dumnezeu cu
toata sinceritatea, devine mai tare ca moartea, sufletul lui devine nemuritor,
iar corpul lui va reinvia in mod glorios.
Prin rugaciune il iubim pe Dumnezeu, Il adoram, speram la darurile Lui, inima
noastra creste in prezenta Lui, ne dam seama de nimicnicia noastra, ne cuprinde
o sfanta teama si respect imbinate cu nadejde si cu bucurie nesfarsita.
Increderea in Tatal nostru trebuie sa fie nemarginita. El ne-a creat pentru a
ne face fericiti, iar nu pentru a ne osindi. Cine Il
Rugaciunea ne este necesara pentru a ne intari in suferinte si slabiciuni, ea
este poruncita de Dumnezeu pentru a scapa de ghearele satanei, sa ne mantuie de
pacatul stramosesc, ne purifica din nou, ne reda nevinovatia. Ea este ca o
armura ce protejeaza pe crestinul ce lupta pentru perfectiune, ea este faclia
care imprastie intunericul din calea vietii omului, ea este porumbelul pacii
intre om si Dumnezeu, ea este tamaia placuta lui Dumnezeu.
Rugaciune pentru ajutor-Arsenie Boca
Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca
astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce
nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.
Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugaciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi
lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor
rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm
împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind
inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav,
flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi
şi dosădiţi până la pământ.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în
care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor
şi fă lumină sufletelor noastre.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te
sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt
Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe
jos neputincioase.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama
ce nedesăvârşiţi suntem, cât eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te
depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem
lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria
noastră, slavă Ţie. Amin.
Rugaciunea parintelui Arsenie Boca
Il putem chema pe Dumnezeu şi cu gura şi cu rugăciunea, dar cea mai ascultată chemare a lui Dumnezeu este schimbarea purtării, sfinţirea vieţii.
Atâta vreme cât ţinem păcatele noastre nemărturisite, ascunse cu voia,
Arsenie Boca Lupte dupa lege
Cei ce nu urmăresc în viaţa aceasta nimic mai mult decât să fie fericiţi în lume şi tihniţi în trup, aceştia n-au război cu diavolul: pe aceştia îi are fără război. Căci câtă vreme umblă după tihneală şi fericire deşartă n-au
Arsenie Boca despre ceasul primejdiei
Mulţime de oameni însă nici grijă nu au de cuvintele chemării acesteia, oricât le-ar vedea cu ochii şi-ar trece prin ele. Dacă nici după asprimea unor atare chemări, care ustură pielea vieţii, oamenii totuşi nu se întorc la Dumnezeu, viaţa începe să fie în primejdie: încep necazurile morţii, surlele chemării a patra.
Arsenie Boca despre îngustimi şi eretinism, sectarismul
E bine să punem la punct acel “spirit sectar”, spirit îngust, spirit habotnic, zelotismul fără socoteală sau mai bine zis prostia, care încununează fruntea multor suficienţi de sine. Nu s-a crezut că se găsesc sectari şi altundeva decât unde de obicei îi ştim. Observând oamenii mai cu atenţie, am observat că spirite sectare se
Arsenie Boca despre moarte
Aproape n-aş putea spune când S-a smerit Dumnezeu mai mult înaintea omului: când S-a răstignit pe cruce, sau când S-a pogorât din Slava Lui de Dumnezeu, întrupându-Se în biata fire omenească.Făcându-Se om se face carne, cu toate înclinaţiile ei. Dar Iisus n-a ascultat de ele de toate. Înclinarea senzuală a fost biruită, ca să trebuiască a fi biruită şi de noi. Aceasta se petrece în viaţă prin neîncetata lepădare de sine, prin crucea noastră cea de fiecare zi – cât abia de rămân zile neumbrite de tristeţe – şi desăvârşit se biruie prin moarte. Aşa se restabileşte temelia cea străveche.Prin moartea pe cruce trupul se purifică şi ajunge expresie şi mijloc direct al Duhului dumnezeiesc, devine adevărat trup spiritual al Dumnezeului-Om, înviat.Tot aşa şi noi, ne rugăm lui Dumnezeu să ne curăţească viaţa de întinăciune. El ne trimite câte-o răstignire în fiecare zi, câte-o săptămână a patimilor, câte-o viaţă pe cruce, iar noi, în nepriceperea noastră, neştiind căile lui Dumnezeu, ne rugăm mai cu foc să ne scape de cruce. Iisus n-a făcut aşa; nici noi să nu facem.S-ar putea spune că Iisus S-a născut pe cruce.Toată viaţa lui Iisus a fost ca atare. Iar din cea mai grea cruce: moartea, a izbucnit şi biruinţa cea mai mare: învierea sau omorârea morţii. Căci Iisus o biruise în viaţă; iar cu moartea Sa, cea de bună voie a biruit-o şi pentru toţi oamenii, de la începutul până la sfârşitul lumii.Cu Învierea lui Iisus avem chezăşia că vom învia şi noi, ca Iisus, căci El e începătorul, pentru noi, în toate. Altă mărturie a veşniciei noastre, mai tare ca aceasta, nu ne-a dat nimeni.Poate că tocmai fiindcă e cea mai tare, uluieşte obişnuitul în care dormim, şi poate tocmai de aceea nu îndrăznim să credem în învierea noastră. Iar fără această credinţă, viaţa noastră parcă n-are sens, nici scop în sine, tare-i decolorată şi neliniştită.
Rugaciune catre Sfantul Arsenie Boca
Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte
ostenelile, slujbele şi sfintele rugăciuni ale robului Tău, Părintele nostru
Arsenie, care mult s-a ostenit şi a slujit Ţie, ca să-Ţi câştige suflete, întorcându-le
de la viaţa şi faptele cele păcătoase ale lor şi pildă de răbdare şi dragoste Părintească
ne-a dat. Te rugăm, Stăpâne, ajută-ne să slujim şi noi cu dragoste, în curăţie
trupească şi sufletească, prin rugăciuni neîncetate să Te mărim, să Te binecuvântăm
şi să urmăm sfaturile robului tău, Părintele nostru Arsenie, pe care îl rugăm:
Roagă-te, Sfinte, Prea Cuvioase Părinte Arsenie, ca şi noi, în viaţa care ne-o
petrecem să împlinim poruncile Domnului şi sfaturile ce ni le-ai dat şi învăţăturile
din multele şi minunatele predici pe care le-ai rostit. Pomeneşte-ne, acum, din
Împărăţia Cerurilor, unde Te veseleşti cu toţi Sfinţii şi cu Prea Sfânta Născătoare
de Dumnezeu, care te-a încredinţat în muntele
Athosului Sfântului ce trăise acolo cu doua sute de ani în urmă şi cu
tine să ne înveselim în veci. Amin.
DIN ZICERILE PARINTELUI ARSENIE BOCA
"Mã, nu toti din lume se prãpãdesc, nici toti din mãnãstire se
mîntuiesc"
Avea
o putere de sintezã deosebitã, o putere de intuitie si o putere de a cunoaste
totdeauna esentialul într-o chestiune. Cînd îi puneai o problemã, el imediat
avea rãspunsul. Si de la el au rãmas si cuvinte scrise, în manuscrisele lui. De
pildã, cînd l-am întîlnit eu pentru prima datã, mi-a si spus un cuvînt, o
formulã. Zice: "Mã, nu toti din lume se prãpãdesc, nici toti din mãnãstire
se mîntuiesc". Deci avea o posibilitate de a formula ceva.
"Nici
abuzul, nici refuzul"
In legãturã cu sexualitatea în familie, Pãrintele
Arsenie zicea: "Nici abuzul, nici refuzul".
"Cu
mine de douã ori trebuie sã se întâlneascã omul…"
Pãrintele
zicea cã de douã ori trebuia sã se întîlneascã omul cu el: o datã cînd îi spune
si a doua oarã la moarte, sãi spunã dacã a fãcut ce ia spus. Foarte corect!
Ce rost are sã meargã cum merg unii cã sãi spunã unul, cã sãi spunã altul, cã
un cuvînt de folos, cã nu stiu ce… siapoi adunã la cuvinte de folos si nu
împlineste nimic!
"Cine
face curte nu face carte"
Pãrintele Arsenie zicea: "Cine face curte nu
face carte".
"Nasteti-vã
sfinti!"
Pãrintele
Arsenie îi îndemna pe oameni sã nascã sfinti. Bineînteles cã pentru a naste
sfinti trebuie sã fi sfînt sau trebuie sã tragi de tine spre idealul
sfinteniei. Si cînd începem sã ne ocupãm de noi însine, putem sã ne cunoastem,
sã aflãm negativele noastre, sã cunoastem încãrcãtura datã de altii si pusã în
noi, s-o rezolvãm, dar aceasta cere timp si ostenealã.
"Sã-ti
feresti capul de frig si de prostie!"
E
un cuvînt care meritã sã fie stiut si urmat, el putînd fi de folos tuturor
celor ce nu iau aminte la ei însisi, tuturor celor care vreau sã braveze si nu
se gîndesc la urmãrile pe care le pot avea, spre rãul lor, niste atitudini care
nu sunt destul de bine gîndite si controlate. Sã luãm deci aminte la cuvîntul
de mai sus si sã-l împlinim în cele douã laturi ale lui.
"Conceptia
de viatã crestinã"
Cîtã
o avem, ne statorniceste în gîndul si dorinta de a ne ridica mai presus de
fire, de a îndumnezeii firea, prin harul si îndurãrile si iubirea de oameni a
lui Dumnezeu. Tocmai de aceea folosim si resursele firesti cîte le avem la
îndemînã, aerul, aerul bun, hrana rationalã, somnul si energia vitalã, pe care
nu vrem sã o risipim pe plãceri, ci vrem s-o canalizãm spre binele nostru
material si spiritual. Asa dorea pãrintele Arsenie, care a formulat îndreptarul
de viatã, pe care l-a predat tinerilor si oricui care vrea sã ia aminte la el.
"În
mintea strîmbã si lucrul drept se strîmbã"
Asa
obisnuia sã spunã pãrintele Arsenie, care urmãrea pentru oameni o minte dreaptã
si lucruri drepte si îndreptate de mintea cea bunã. Valoarea acestui cuvînt o
intuiesc toti cei ce îl aud, si asta se întîmplã des, cãci noi îl aducem
înaintea vizitatorilor si închinãtorilor nostri, mai ales atunci cînd au
prilejul sã vadã o picturã a pãrintelui Arsenie reprezentînd Adormirea Maicii
Domnului, picturã în fata cãreia se opresc cu admiratie multi dintre cei ce
viziteazã Mãnãstirea Brîncoveanu de la Sîmbãta. Mintea se strîmbã în urma
patimilor si se îndreaptã pe mãsura curãtirii de patimi. Cînd mintea se
îndreaptã, vede lucrurile drept, deci asa cum sunt ele. "In mintea strîmbã
si lucrul drept se strîmbã". Asta le place la multi, am bãgat de seamã cã
le place. Cînd le spun cã Pãrintele a zis cã "în mintea strîmbã si lucrul
drept se strîmbã", oamenii rîd în general. De ce rîd? Pentru cã îsi dau
seama cã asa e. Numai cã e greu sã stii cînd ti-e mintea strîmbã.
"Cea
mai lungã cale este calea care duce de la urechi la inimã"
Cea
mai lungã cale este calea care duce de la urechi la inimã, adicã de la
informatie la convingere. Oameni de informatie religioasã sunt mai multi decît
cei ce au convingeri religioase. E necesarã si informatia, care adeseori se
face prin auzire. Dar a rãmîne la informatie înseamnã doar a fi la începutul
drumului "la urechi". Pînã la inimã mai e o cale lungã, "cea mai
lungã cale".
"Un
suflet trist este un suflet cu luminile stinse"
Cuvîntul
acesta ne aduce aminte de un cuvînt asemãnãtor, cu circulatie mai ales în lumea
din Apus: "Un sfînt trist este un trist sfînt". Pãrintele a fost
întotdeauna pentru optimism, pentru bucurie, credinta noastrã fiind "izvor
de bucurie", crestinismul fiind "religia bucuriei". Domnul
Hristos le-a spus ucenicilor Sãi :"Acestea vi le spun ca bucuria Mea sã
fie întru voi si ca bucuria voastrã sã fie deplinã" (Ioan 15, 11).
"Bobul
lui se preschimbã în tãciune, iar el se crede grîu nedreptãtit"
Asa
caracteriza pãrintele Arsenie pe omul care se abate de la cele bune si care nu
cautã si nu primeste îndreptarea, ci îsi explicã el mai bine cele pentru sine
condamnînd pe cei ce vreau sã-l îndrepte. }nceputul oricãrei îndreptãri este
sã-tI recunosti greseala. "Cînd greseala s-a fãcut în tine asezare sI
adevãr" – cînd o ai ca drepindere si o mai si justifici – atunci "nu
mai e gresealã ci e pãcat de moarte". }ntr-o astfel de situatie, cel ce se
crede a fi drept, fãrã sã si fie de fapt, nu mai e bob de grîu, ci doar
tãciune.
"Mustrarea
învinge, dar nu convinge"
Este
si aceasta o cugetare la care e bine sã luãm aminte. Are si mustrarea rostul si
puterea ei, dar ea, ca constrîngere, doar învinge, însã de convins nu convinge.
De la învingere pînã la convingere e o cale lungã; poate tot atît de lungã cît
cea de la informatie la convingere, cît cea de la urechi la inimã.
"Iubirea
lui Dumnezeu pentru cel mai mare pãcãtos este mai mare decît iubirea celui mai
mare sfînt fatã Dumnezeu"
Pãrintele
Arsenie a zis o vorbã cât lumea asta de mare – ba mai mare decât lumea asta! –,
si anume o zis asa: "Iubirea lui Dumnezeu fatã de cel mai mare pãcãtos îi
mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt fatã de Dumnezeu”. Nu poate iubi un
sfânt pe Dumnezeu, cât ar fi sfântul de mare, cât iubeste Dumnezeu pe cel mai
mare pãcãtos; si-l asteaptã; si vrea sã-l primeascã; si aleargã înaintea lui,
dupã cum citim în pilda cu fiul risipitor, unde se spune cã tatãl nu l-a
asteptat pe fiul care se întorcea; l-a asteptat într-un fel, dar când l-a vãzut
cã vine nu l-a mai tinut locul: a alergat înaintea lui, ca sã-l primeascã, sã-l
îmbrãtiseze, sã-l sãrute, sã-l ajute, sã-l aseze iarãsi în starea din care a
plecat. Pentru cã din inima lui fiul n-a plecat niciodatã! El a rãmas în inima
tatãlui asa cum rãmânem noi în inima lui Dumnezeu, în inima Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, în inima Maicii Domnului, oricât de depãrtati am fi,
oricâte rele am face. Pânã trãim în aceastã viatã Dumnezeu nu ne pãrãseste. Noi
putem sã pãrãsim pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate sã ne pãrãseascã pe noi.
Cu
o astfel de afirmatie, pãrintele ne dã încredere în bunãtatea lui Dumnezeu, în
iubirea lui Dumnezeu fatã de noi, pãcãtosii, cãci se afirmã si în rugãciunile
de dezlegare ale sfintei noastre Biserici, cã mila lui Dumnezeu este tot atît
de mare, tot atît de infinitã, cum este de infinitã si mãrirea Lui, de vreme ce
se spune: "Cã precum este mãrirea Ta, asa este si mila Ta". Cuvîntul
spus de pãrintele Arsenie, în formularea de mai sus, ne aduce aminte si de ceea
ce spune Psalmistul, prin cuvintele acestea: "Cît e de sus cerul deasupra
pãmîntului atît de mare e bunãtatea Lui (a lui Dumnezeu) spre cei ce se tem de
Dînsul. Cît de departe e Rãsãritul de Apus, atîta a depãrtat El de noi
fãrãdelegile noastre. Cum miluieste un tatã pe copiii sãI, asa miluieste Domnul
pe cei ce se tem de Dînsul" (Ps. 102, 10-13).
"Ajutati-mã
sã vã pot ajuta"
Asta
înseamnã cã nu cel care vrea sã te ajute te ajutã cel mai mult, ci tu esti cel
care potI sã fi ajutat. Dacã esti deschis spre ajutor te poate ajuta omul de
lîngã tine si omul superior tie; dar dacã nu-l recunosti superior, ba,
dimpotrivã, îl judeci si-l calci în picioare, atunci nu te poate ajuta, pentru
cã omul este fiinta care poate zice nu, si zice nu!
"Fiecare
dintre noi ducem un necredincios în spate"
Zice pãrintele Arsenie Boca referindu-se la trup,
"fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate".
"Domnul
Hristos a fost rãstignit cu spatele pe crucea materialã si cu fata pe crucea
spiritualã"
Zicea
Pãrintele Arsenie: "Domnul Hristos a fost rãstignit cu spatele pe crucea
materialã si cu fata pe crucea spiritualã".
"Să
ai întelegere fatã de neputinta omeneascã"
Am
fost odatã la Pãrintele Arsenie Boca – Dumnezeu sã-l odihneascã! –, la
Bucuresti, cu un student la teologie de atunci, care acuma-i preot – au trecut
anii peste toti de-atunci… a fost asta în 1965 –, si Pãrintele vorbind cu el,
desigur sã aud eu, i-a spus un cuvânt care mi-a rãmas mie pentru cealaltã vreme
a vietii mele si cred cã si pentru vesnicie. N-am sã-l uit niciodatã! Zice:
"Uite, mãi frate. O sã fii preot. Sã fii întelegãtor fatã de neputinta
omeneascã!” Nici nu vã puteti închipui cât m-am gândit eu la cuvintele acestea,
de atunci încoace; cât le-am urmãrit în viata mea si în viata oamenilor. Si
mi-am dat seama cã neputinta omeneascã e o realitate. Sunt atâtia oameni rãi în
lumea asta, si nici ei nu vor sã fie rãi… Si-s rãi, si noi trebuie sã întelegem
rãutatea lor de pe pozitia noastrã, din situatia noastrã. Sã întelegem cã ei nu
pot mai mult, cã ei ei însisi sunt nemultumiti de rãutatea lor – "Pe cel
rãu rãutatea îl ucide”, îi scris în Psalmi: "pe cel rãu rãutatea îl
ucide”, îl nimiceste, rãutatea îl nemultumeste. Pomenirea de rãu spun pãrintii
cei duhovnicesti cã e o rãutate fãrã margini, e o rãutate ca o ruginã care
mãnâncã fierul, asa mãnâncã sufletul; rãutatea-i cui înfipt în suflet.
Pomenirea de rãu, nemultumirea, neiertarea este viermele mintii. Un pãrinte
spune cã "rãul sã-l scrii pe apã”.
MEDITATII - Arsenie Boca
Alta durere mare pe care o
aveti voi mamele, dar care atarna si-asupra tatilor, sunt copiii lepadati. E
pacat strigator la cer! E ucidere la mijloc, nu e ceva mai usor. E pacat
strigator la cer. Ascultati toti cu luare aminte. Sangele lor striga razbunare.
De aceea nu vei avea noroc cu ceilati ci plans si jale. Razbunarea sangelui
varsat se face fara mila, ori ca iti ia Dumnezeu si pe ceilalti, ori vor cere
insasi capul mamei. Stiti bine ca aceasta se intampla la multe atunci pe loc.
Iar aceasta asa se tocmeste, ca atata suparare vei avea in casa incat iti
pierzi cumpatul si uiti de marea mila a lui Dumnezeu ce o are cu toti
pacatosii. Si se apropie diavolul de tine si-ti baga-n cap gandul sa-ti iei
lumea in cap si sa-ti faci capatul. Asta e glasul impotriva tuturor celor ce
fac asa. Mare ispitire patesc mamele care au ucis copii. Iar daca vrei sa scapi
tu si ceilalti copii pe care i-ai facut trebuie sa pui in loc tot atatia copii
ai altor femei sarace si sa-i botezi. Iar daca nu, ia-i si botezati gata caci stie
Dumnezeu cat te mai tine. Si sa grijesti de dansii ca si de copiii tai, cu
imbracaminte si incaltaminte frumoasa, bani de scoala, pana-s in stare sa-si
castige singuri painea. Si ce scoti din copiii tai aceea sa iasa si din aceia.
Iar toate necazurile ce le vei avea in vremea asta fie pentru ei fie de la ei
sa le rabzi toate nadajduind mila lui Dumnezeu, ca-ti va ierta pacatul. Caci
prin rabdare ispasesti pacatul. Iar milostenia cu osteneala biruie inaintea
judecatii.
Acesta e un cuvant de mangaiere pentru voi. Dar sa
faceti ce v-am spus si nu cu tandaleala. Si sa cresteti copii nu numai cu
painea voastra ci si cu hainele voastre, cu banii vostri. Caci de Dumnezeu nu
te poti plati cu minciuna. Si-ti va spune diavolul ca i-ai dat destul. Asta
numai ca sa te bage dator, ca sa-i fi si lui datornic, sa nu-ti platesti fata
de Dumnezeu datoria.
Si sa invete pe cele tinere sa nu faca si ele
aceleasi stiind tu cata frigare in suflet ai patimit tu pe urma.
Vrei copii putini? Nu te atinge de barbat. Insa ca sa
puteti face lucrul acesta trebuie sa va infranati cu postul, iar eu zic cu
foamea. Caci trupului acestuia de pe noi nu-i pasa daca ne baga in focul
iadului. De aceea ar trebui ca nici noua sa nu ne pese de poftele lui ci sa le
mai ucidem cu postul.
Te sfatuieste barbatul sa ucizi copiii? Sfatul e
ucigas, nu-l asculta ci mai bine rabda sa fii alungata de la casa lui si va
vedea Dumnezeu osteneala ta si nu te va parasi, ca te va milui de vei fi
vrednica.
In toate astea de pana aici se incurca oamenii care
nu postesc. Caci aceia sunt izbiti de toate relele, dupa cum au zis Parintii,
ca toate relele de la stomac incep, dupa cum vazura-ti iar eu va spun ca si de
la brau in jos.
“Romania e singura tara in care succesul nu are succes”
Spun
unii ca parintele Arsenie nu a fost un disident, un luptator pe fata contra
regimului comunist. Atunci, de ce era haituit, interzis, considerat o primejdie
publica? Din dosar nu rezulta ca i s-ar fi propus colaborarea (oricum nu ar fi
acceptat). In schimb, pana dupa 1965, in mai multe reprize, anchetatorii il
iscodesc cu tot felul de intrebari: ce parere are despre socialism, despre
situatia politica din Panama ,
din Cipru, din Vietnam
Pus de-a valma, cu felurite scrisuri si fara nici o
ordine cronologica, dosarul lui Arsenie Boca se poate rezuma doar la un cuvant:
o panda continua. La toate ispitirile si capcanele intinse, parintele a raspuns
senin, bland ca porumbelul si viclean ca sarpele. Sarac si nelegat de nici o
patima, nu a lasat loc nici unui santaj. Acelasi mereu, neschimbat si vorbind
de la Dumnezeu, parintele va arata intr-un singur loc ca il doare. Intr-o nota
informativa din 28 martie 1967, sursa arata ca Arsenie Boca a cerut
Patriarhului sa revina la Prislop. “Tine sa se duca acolo, pentru ca socoteste
ca acolo este nevoie de el, in acel punct unde se intretaie influentele
catolice si maghiare, ca el, fiind un bun roman si un bun ortodox, va aduce
reale servicii Bisericii stramosesti si tarii prin munca sa.” Cererea a fost
bineinteles refuzata. Parintelui nu-i va ramane decat dorul de Prislop si o
dorinta testamentara - sa fie ingropat acolo, in tinutul Hategului, in inima
tarii.
Cu o rabdare de sfant, Arsenie Boca nu si-a tradat niciodata legamantul si haina monahala, amestecandu-se in cele lumesti, in cele politice. Rabdator si resemnat, a indurat totul - si ateismul, si jignirile personale. Doar o singura fraza, preluata de la principesa Ileana, arata preaplinul de amaraciune, de suferinta interioara: “Romania
e singura tara in care succesul nu are
succes”.
Cu o rabdare de sfant, Arsenie Boca nu si-a tradat niciodata legamantul si haina monahala, amestecandu-se in cele lumesti, in cele politice. Rabdator si resemnat, a indurat totul - si ateismul, si jignirile personale. Doar o singura fraza, preluata de la principesa Ileana, arata preaplinul de amaraciune, de suferinta interioara: “
Prin nedreptatile si umilintele la care a fost supus
pana la sfarsitul vietii, in 1989, destinul parintelui Arsenie Boca e un
martiriu crestin. Si totusi, in mod paradoxal, prin sarguinta Securitatii,
biografia lui se implineste astazi. Din dosar aflam mai multe marturii de
credinta, ba chiar si unele detalii biografice, cum ar fi bataia sora cu
moartea pe care tatal sau (un om deosebit de aspru) i-a dat-o pentru ca pierdea
timpul - un pacat imens, la intelegerea caruia nu ajungi decat tarziu, la
batranete. Brusc, raul si suferinta se transforma in lumina. Ca nimeni altul,
parintele a inteles. Fara durere, nu rodeste nimic. Fara cruce, nu e cu putinta
mantuirea.
Avem conducatorii pe care ii meritam-Arsenie Boca
In
ciuda agramatismelor si a limbii de lemn, din dosar razbate spaima sincera a
inchizitorilor vremii, constiinta ca parintele era urias, ca in spatele lui se
aflau mii si mii de credinciosi devotati. Nu intamplator, fiecare raport mergea
direct la generalul Nicolschi, iar un exemplar la ministrul de Interne,
Pintilie.
Parintele trebuia arestat cu orice chip si acest lucru se va petrece,
intr-adevar, in noaptea de 15 spre 16 ianuarie 1951, cand trupe speciale au
impanzit dealurile Prislopului, iar sefii de gara din zona au fost obligati sa
raporteze prezenta oricarui calator care dorea sa urce in trenul de Bucuresti.
Ca intr-o simbolistica mistica, parintele reedita, dincolo de vointa sa, scena
impresurarii Mantuitorului in gradina Ghetsimani - El, cu mainile goale,
in fata unui puhoi de osteni inarmati cu sulite si sabii.
Vazator cu duhul, parintele Arsenie stia ce-l
asteapta. Sunt multe marturii privind momentul arestarii sau anii de Canal, cu
lanturile desfacute miraculos de la maini, cu disparitiile lui inexplicabile
din celula. Mai putin se cunoaste modul demn si intelept in care parintele a
raspuns anchetatorilor: “Dupa cativa ani de la calugarirea mea si intrarea in
preotie, mi s-a intamplat un lucru pe care nu l-am urmarit - o mare influenta
in popor, o faima de predicator si de preot. Datorita cunostintelor pe care le
adunasem in vremea studiilor si pe care le aplicam unde se putea face aceasta,
poporul sarea marginile aprecierii juste si ma credea exceptional de inzestrat.
De nenumarate ori am incercat si mai incerc a-i mai stinge capriciile unei
credinte necontrolate, cea de domeniul fanteziei, ca aceasta nu mantuie, si
abia am izbutit sa-i scap de la o iubire pe care mi-o pastreaza fara sa
intrebe”.
Evitand toate capcanele interogatoriului, parintele se
va lupta in felul sau - nu ca sa scape cu orice chip, ci sa dovedeasca adevarul
misiunii sale. “Lui Nicolae Patrascu (capetenie legionara, care il cauta la
manastire, n.n.) i-am dat Biblia sa o citeasca din scoarta-n scoarta, ca sa se
convinga ca neamurile au (...) <<guvernele pe care le merita>>, o
conducere providentiala. De sus se ocarmuiesc neamurile si se oranduiesc
oamenii care sa implineasca felul cutare sau cutare de guvernare. De sus se
oranduieste regimul pe care trebuie sa-l aiba neamurile. Cand regimul si-a
implinit menirea sau si-a tradat-o, Providenta il schimba. Iar cel care trage
la raspundere, pe neasteptate, e Dumnezeu. O mie de ani de ar trai ateul, tot
pe neasteptate e tras la raspundere de Dumnezeu, ca unul care nu se astepta sa
existe Dumnezeu si sa-l poata trage la raspundere.”
In capul paginii se lafaie apostila colonelului Birtos, de la Secretariatul Directiei Generale a Securitatii Poporului: “Informatiile trebuie adancite, creandu-se antene informative de profunzime in mediu”.
In capul paginii se lafaie apostila colonelului Birtos, de la Secretariatul Directiei Generale a Securitatii Poporului: “Informatiile trebuie adancite, creandu-se antene informative de profunzime in mediu”.
Acatiste si scrisori arestate Arsenie Boca
Ceea ce te frapeaza rasfoind dosarul parintelui
este multimea anexelor. Sute de acatiste si de scrisori nu au mai ajuns niciodata la
destinatar. In schimb, pe fiecare plic o mana vigilenta mazgalea un ordin: “A
se urmari operativ semnatarul”. La suferinta parintelui, Securitatea a adaugat
mereu, ca o drojdie imunda, suferinta nevinovata a credinciosilor, a celor care
ii cereau disperat ajutor.
Din delatiuni si rapoarte rezulta ca Arsenie Boca era
urmarit pas cu pas, zi si noapte, prin prieteni sau simpli observatori, in
biserica sau pe strada, in atelier sau in intimitate. Cu o precizie diabolica,
paginile dosarului recompun zile intregi din viata parintelui: la ce ora a
iesit din casa, cum era imbracat, in ce tramvai s-a suit, ce loc a ocupat, cine
a trecut pe langa el, cine i-a adresat vreo intrebare. La coborare, toti cei in
cauza erau legitimati, pusi sa dea declaratii. Pagini intregi cu nume si
adrese: Izvor 123, Dunavat 74, Boteanu 53. Nume de oameni fara nici o vina.
Alaturi, pagini si mai rusinoase: turnatorii pline de venin si invidie ale unor
apropiati (unii preoti cu renume), care nu se sfiau sa scrie: “Fachiristul
Arsenie Boca”... “Paranoic ca si Sandu Tudor, care voia si el sa aiba aureola
de mare duhovnic.”
Pare greu de crezut, dar dezordinea de ani si
inscrisuri din dosar ascunde o minutie patimasa de colectionar: pagini de
jurnal, mici insemnari, ba chiar si taieturi din ziare, ocazie cu care constati
ca parintele reprezenta o problema de stat inca din 1944, cand ministrul
Cultelor din acea vreme, Popa Burducea (cel cu steaua si cu crucea), a dat
ordin sa fie anchetat. Marea spaima a regimului era ca la slujba parintelui de
la Saliste participasera tarani din 41 de sate! Autoritatea parintelui era prea
mare, iar vorbele lui - o cumplita primejdie: “Sa nu luati arma in mana si sa
aparati alte teritorii decat acelea care ne apartin si pe care sunt cladite
urme de credinta romaneasca (...). Iubiti-i pe preoti acum, cand ii mai aveti,
caci va veni o vreme cand nu-i veti mai avea”.
La fel se intampla si in 1946, cand parintele este
anchetat pentru cele afirmate intr-o predica: “Lupii vor fi sfasiati de catre
oile atacate. Credinciosii, desi mai putini ca numar, nu vor putea fi suprimati
de puterea numerica a celor lepadati de credinta, atata timp cat vor sta
stransi in jurul Bisericii”.
Dosarul de securitate al parintelui ARSENIE BOCA
In ciuda oricaror indaratnice pareri, biografia
parintelui a fost o pagina de calvar. Dosarul sau de Securitate, pe care nimeni
nu a avut pana acum curiozitatea sa-l cerceteze, dezvaluie o realitate
cumplita: urmarit si hartuit ca un hot, Arsenie Boca trebuia sa fie intinat
moral. Pe dosarul de urmarire operativa nr. 564, colonelul Gheorghe Craciun
scria: “A se strange material compromitator contra lui Arsenie Boca”, adaugand
apoi, intr-un raport separat: “Arsenie Boca este un element ostil si dusmanos
regimului, care cauta sa deruteze oamenii de la munca, infiltrandu-le in suflet
misticismul si fanatismul, speculandu-le in acelasi timp ignoranta. Fata de
cele de mai sus s-au luat masuri pentru a se face o retea informativa serioasa
in mediul acestuia, in sensul de a trimite la el elemente bine instruite,
eventual travestite (adeseori in monahii si monahi, n.n.), care sa caute a-l
compromite (...) Mutarea lui Arsenie Boca in alta parte nu rezolva problema,
atata vreme cat nu e compromis”.
Acuzat de toate relele pamantului (inclusiv
legionarism), parintele va fi arestat in mai multe randuri si condamnat la doi
ani de Canal, intr-un proces cu usile inchise. Motivul: omisiune de denunt si
misticism. In tot acest timp, implinind parca vorbele din Biblie, parintele s-a
daruit chiar locurilor de pedeapsa si surghiun: Prislop, Draganescu (biserica
pe care a pictat-o integral), Schitul Maicilor. Surghiunul vremurilor atee
razbate din fiecare pagina a dosarului, invaluind faptura parintelui cu aura
stralucitoare a martirului intru Hristos.
ARSENIE BOCA-MEDITATII
1. Copii ajung în bratele lui Dumnezeu, fiindcã
ei sunt cel mai aproape de El. Modul lor de a fi, e cel mai iubit de Dumnezeu.
Înteleptii îl înteleg pe Dumnezeu, ca pe o necesitate în explicarea lumii.
Copii îl au, ca pe un tatã de pe celãlalt tãrâm. Iatã de ce copii sunt în
Adevãr, pe când înteleptii pe dinafara lui. [Arsenie Boca, Meditatii,
manuscris dactilografiat, pag. 26]
2. Cãsãtoria are multe motive sã fie tainã. Când
familia nu va mai fi întemeiatã pe tainã, oamenii vor fi o turmã de fiare
destrãbãlate. [pag. 33]
3. Deosebirea, marea deosebire între noi si
Iisus, e cã Iisus n-avea vinã, pe când noi toti avem vinã. Si iarãsi, cea mai
mare deosebire: Cel nevinovat, Iisus a primit crucea, n-a ocolit-o, nu s-a
apãrat de ea, n-a stricat nevinovãtia Sa, n-a amenintat stãpânirea omeneascã
ce-L rãstignea, ci s-a purtat blând, ca Mielul lui Dumnezeu cu cei ce-L
rãstigneau, si-L huleau dupã ce L-au rãstignit.
Noi, dimpotrivã, cãutãm pe toate
cãrãrile, cum sã scãpãm de cruce , cum sã ne strigãm nevinovãtia, cum sã ne
ascundem pãcatele si sã strigãm în gura mare, cruce grea avem de dus.
Ne numim crestini, dar ducem crucea
târâs si am fi buni bucurosi sã scãpãm de ea. Noi facem de rusine Crucea lui
Hristos, dar si Crucea lui Hristos ne face pe noi de rusine. Cãci sã fim drepti
: nouã încã nu ne-a îndesat nimeni cununa de spini pe cap, încã nu ne-a bãtut
nimeni piroane în mâini si în picioare, si încã nu si-a bãtut nimeni joc de
noi, cum si-a bãtut de Iisus. Dar, chiar acestea toate de le-am pãtimi, trebuie
sã rãbdãm pentru mântuirea noastrã, asa cum le-a rãbdat Hristos, tot pentru a
noastrã mântuire. Nu este o altã cale de mântuire, de ispãsire a pãcatelor,
decât calea Crucii. Dacã ar fi fost alta, Dumnezeu ne-ar fi arãtat-o pe aceea.
[pag. 45]
4. În crestinism omul e ridicat pânã la cinstea
de colaborator al lui Dumnezeu, iar aceastã colaborare e destinul. Talantii -
talentele, sunt înzestrãrile acestei colaborãri ale lui Dumnezeu cu omul.
Lucrând în sensul înzestrãrilor,
lucrezi în sensul destinului. Omul e nelinistit, câtã vreme nu stie ce vrea
Dumnezeu cu el, ce vrea Dumnezeu de la el.
Viata nu e un scop în sine; numai un
mijloc; e numai cadrul unui destin sau e în cadrul unui destin. Multi se tem de
cuvântul destin, ca nu cumva sã însemneze predestin, prin urmare sã se
trezeascã într-o doctrinã fãrã libertatea vointei, deci fãrã conceptul specific
al responsabilitãtii ultime.
Cum sã nu rãspunzi de ce si-a dat
Dumnezeu? Si cum sã nu rãspunzi, dacã n-ai fãcut ce ti s-a dat sã faci? [pag.
85]
5. Blândetea si smerenia inimii, pe care ni le
îmbie Iisus odihnã, nu le avem odihnã decât prin Iisus. Cu alte cuvinte,
persoana lui Iisus îsi rãsfrânge blândetea si smerenia Sa prin noi si asa se
face liniste, altfel nu se face. Dar ce sã întelegem cã toatã odihna lui Iisus,
care n-avea loc unde sã-si plece capul, si pe care nu l-a vãzut nimeni râzând,
dar plângând adesea, cum glãsuieste traditia, toatã odihna lui Iisus nu-i decât
o cruce a iubirii si sfâsiere de milã, o zguduire a sufletului de mila
surorilor lui Lazãr, o sudoare de sânge ce picurã ca apa si încã o zguduire în
suflet, când avea Iuda sã-L vândã.
Si totusi Iisus avea o “odihnã”,
odihna misiunii Sale în lume, care se împlinise si se va împlini deplin, oricât
vor scrâsni împotrivã portile iadului. Dar sã luãm model un om dintre noi, Sfântul
Ioan Gurã de Aur, care mãrturiseste cã: “mai multe sunt furturile
care zbuciumã sufletul preotului, decât talazurile care bântuie marea”.
Linistea, odihna, nu ti-o dã decât
dorul de a îmbrãtisa destinul Sãu, e una cu noi; iar noi nu suntem singuri.
Deci nu poti fi blând si smerit cu inima, pânã nu iesi din tine si te muti în
Iisus. În tine esti trufas si tulburat, în Iisus esti blând si smerit si
odihnit cu sufletul. Deci Iisus e odihna noastrã, de aceea El se îmbie mereu
tuturor necãjitilor si vamesilor lumii, sã le fie dulamã, sã le fie inimã, sã
le fie ideal în viatã. [pag.93, 94]
6. Un locuit de Dumnezeu e strãmutat în alte
evidente ale existentei. Prezenta lui provoacã lumea si-o antreneazã într-un
conflict de limitã. Lumea nu mai are ce-i face, decât sã omoare mãrturisitorii,
amãgindu-se, cã prin aceasta a scãpat de realitatea ce-i contrazicea si-i
mustra linistea. [pag. 97]
7. În toatã lumea nu gãsesti un lucru mai usor
de fãcut decât pãcatele si iarãsi nimic nu pricepe omul mai greu ca: “Ce-i
acela pãcatul?, când petrece în el. De aceea pãcãtuim cu usurintã, dar ne
pocãim anevoie! Altã privintã care te împiedicã de la spovedit e cã judecã
preotii, esti nemultumit de preot, iar de care ai fi multumit, ti-e fricã. La
unul nu te lasã pãcatele lui, la altul nu te lasã sã mergi pãcatele tale.”
[pag. 108]
8. Sunteti nemultumiti de preoti, dar care ce
ati fãcut pentru preoti, ca sã fiti mai multumiti? Cerut-ati de la Dumnezeu un
copil mãcar pe care sã-l închinati slujirii lui Dumnezeu? Credeti cã vina o
poartã numai ei, preotii ? Si sunt fii vostri. Cum i-ati nãscut, asa-i aveti.
Ce le bãgati de vinã? Tot poporul e rãspunzãtor cã nu are slujitori mai
strãvezii spre Dumnezeu. Poporul îsi are în toate privintele povãtuitorii pe
care îi meritã! Nu mai stati cu gânduri ucigase împotriva copiilor, cã nu stiti
în calea cãrui dar de la Dumnezeu te-ai gãsit împotrivã, si ai sã dai seamã, ci
nasteti copii cu gândul sã fie slujitorii lui Dumnezeu între oameni. [pag. 109]
9. Nu stiu pe lume o biruintã mai mare, ca aceea
de a te lepãda de tine si a ajunge liber: “e trãirea libertãtii
spiritului”. Adevãrul vã face liberi. Deci, întelegem cã fãrã aceastã
vamã a fãpturii noastre vechi, stãteam în minciunã, încoltiti de iluzii si
striviti sub rotile necesitãtii fãrã iesire. De aici ne scoate Iisus. Când se
întâmplã aceasta? Când îl cunoastem pe Iisus ca inimã a inimii noastre, ca
suflet al sufletului nostru. Îl putem cunoaste numai în iubirea si bucuria pe
care o simtim când renuntãm la eul nostru si ne aflãm fatã cãtre fatã cu
Dânsul.
Noi nu fãgãduim sã-L urmãm pe Iisus
în marea cãlãtorie interioarã a întoarcerii la Tatãl, si prin simpla noastrã
hotãrâre Providenta divinã realizeazã treptat aceastã dorintã a noastrã. Asa
dãm de primul examen de admitere, examenul crucii. Pânã aici noi eram o sumã de
dorinte si aranjamente pãmântesti, care întunecau chipul lui Dumnezeu din viata
noastrã. Deci Crucea e la acest loc al hotãrârii, linia înaintea dorintelor
noastre omenesti, peste care coboarã Dumnezeu o dungã de-a curmezisul.
Providenta, urmãrind interesul nostru vesnic, trimite peste socotelile noastre
corecturi divine. Toatã aceastã corecturã o simtim ca o experientã de cruce,
trebuie sã treacã putinã vreme de reculegere ca sã pricepem “cã asa cum
s-a întâmplat” a fost cel mai bine, iar nu cum am fi vrut noi în
îngustimea noastrã. Suferinta aceasta care ne simplificã treptat viata, care
pune conditia crucii în fatã, e simbolul nesfârsitei posibilitãti de
desãvârsire. [pag. 121, 122]
10. Invidiosul nu primeste doctor pentru boala
lui si nu poate gãsi leac tãmãduitor al suferintei, desi Sfânta Scripturã e
plinã de ele. El asteaptã usurarea bolii numai într-un singur fel: sã vadã
prãbusit pe unul din cei invidiati. Capãtul urii lui e sã vadã pe cel invidiat,
din fericit, nefericit, din norocos, nenorocit. Pe unii oameni cu totul
potrivnici, binefacerile îi îmblânzesc. Pe invidios însã, binefacerile mai mult
îl înrãiesc, cu cât invidiosul are parte de mai mari faceri de bine, cu atât
mai tare fierbe de ciudã, mai mult se supãrã si se mânie. Multumind pentru
darurile primite si mai mult se cãtrãneste de purtarea binefãcãtorului. Ce
fiarã nu întrece invidiosul prin rãutatea nãravului lui? Ce sãlbãticie nu
depãseste el prin cruzimea lui? Câinii, cãrora li se aruncã o coajã se
domesticesc. Leii cãrora li se poartã de grijã, se îmblânzesc. Invidiosii însã,
mai mult se iritã când li se aratã îngrijire si atentie.
Rãnile invidiei sunt adânci si
ascunse si ele nu suferã vindecare, ca unele ce s-au închis în durerea lor
oarbã, în ascunzisurile propriei sale suferinti. Cel invidiat poate sã scape si
sã ocoleascã pe invidios, dar invidiosul nu poate scãpa de sine însusi. Tu,
invidiosule, dusmanul tãu e cu tine, vrãjmasul ti-e continuu în inimã,
primejdia e închisã în adâncul tãu : esti legat cu un lant neîndurat, esti
prizonierul invidiei si nici o mângâiere nu-ti vine în ajutor. A prigoni pe un
binecuvântat de Dumnezeu si a urã pe cel fericit, iatã o nenorocire fãrã leac.
[pag. 129, 130]
11. Durerea nu e obiect sãnãtos de meditatie. De
durere trebuie sã scapi, sã o depãsesti, sã fi deasupra ei. Dar trebuie sã vinã
cineva sã te scoatã din cercul tãu chinuitor de îngust. Cãci durerea ta te ia
în vârtejul ei si te închide dinspre toatã lumea si dinspre orice lume. E parcã
o prelungire a iadului dupã tine. Cu cât orizontul tãu e mai îngust si mai
îngust de durerea ta, cu atât nelinistea e mai mare - si poate sã fie mai mare
ca la toatã lumea. [pag. 159]
12. A fãcut Iisus minuni si oamenii cred cã, cele
mai mari sunt cele care privesc sãnãtatea trupului. Dar marea minune a Învierii
din morti, e ceea ce mãrturisim când zicem: “Astept învierea mortilor si
viata veacului ce va sã vie”. Abia atunci va scãpa firea omului de
slãbãnogie. Pânã atunci are putinta de a scãpa de pãcate. Si aceasta e mai mare
minune decât a tãmãdui un stomac, o mânã uscatã, sau repararea unui ochi. Sunt
lucruri grele si acestea , dar n-au nimic religios în ele, le fac si medicii.
Omul cere lui Dumnezeu, cere minuni.
În definitiv, ce cere omul? Cere sfintenia pe care a pierdut-o. Acesta-i
singurul lucru pe care-l cere si Dumnezeu din partea omului. Iar sfintenia
vietii o pot avea si oamenii cu trup neputincios. De aceea, nouã, preotilor
ne-a dat Iisus numai jumãtate din darul Sãu, rãmânând ca cealaltã jumãtate,
însusi sã o îndeplineascã, când va înceta desãvârsit slãbãnogia omului "la
înviere". Dar a doua nu se dobândeste fãrã prima. [pag. 214, 215]
13. Sufletul ce cugetã la mãrturisire, ca de o
frânã se împiedicã de la pãcate. Iar cine n-ar frâna, le va face fãrã grijã,
fiind în întuneric. Când lipseste mai marele nostru, sã avem mãcar chipul lui
în minte si despre tot ce am sti cã s-ar scârbi, de ar fi de fatã, sã nu facem,
fie cuget, fie vorbã, fie lucru, fie hranã, fie somn si orice alta de la
acestea sã ne întoarcem. Atunci cunoastem cu adevãrat, cum e ascultarea
noastrã. Numai copii fãrã minte se bucurã de lipsa dascãlului lor. Ceilalti
însã, o socot o pagubã.
Cel ce-si vãdeste Pãstorului sãu
serpii ispitelor, credinta adevãratã dovedeste; iar cine-i ascunde, pe drumul
pierzãrii se aflã.
Cine va ajunge la cuget curat,
ascultã desãvârsit pe Pãrintele sãu, acela nu se va teme de moarte, ci ca pe un
somn spre o altã viatã îi va fi.
Cel ce uneori ascultã pe pãrintele
sãu, si alteori nu, se aseamãnã unui bolnav de ochi, ce pune pe ei odatã
ierburi tãmãduitoare, altãdatã var nestins. Cãci zice: “unul zidim si
altul stricând, ce au folosit? fãrã numai ostenealã în zadar!”
Sã nu ne speriem vãzând cã si dupã
mãrturisire nu se dã rãzboi, cã mai bine este a ne lupta cu întinãciunea, decât
cu trufia. [pag. 215, 216]
14. Omul se roagã de Dumnezeu sã-l scape de
necazuri, iar Dumnezeu se roagã de om sã-si schimbe purtãrile. Socotiti si voi,
care de cine sã asculte întâi?
Sã nu dati vina pe Dumnezeu, cã El ne
uscã pãmântul de sub picioare si vlaga din oase. Sã nu-i faceti nedreptatea
aceasta!
Toate necazurile, noi ni le-am
pricinuit, cu pãcatele noastre si ele sunt urmãri si plata îndesatã pentru
pãcate, pânã vom întelege la îmblãtealã, ne iau de nas, ca sã ne sãturãm odatã
de ele. [pag. 218]
15. Dacã veti avea si rãbdare în necazuri, sã
stiti cã veti avea si Duhul Sfânt. Dar dacã veti avea si puterea de a multumi
în necazuri, atunci strãluceste Duhul Sfânt în voi. [pag. 236]
16. Eu nu vã dau canoane ca ceilalti preoti,
mãtãnii, rugãciuni, post, ci îndemn sã vã schimbati purtãrile si sã-i multumiti
lui Dumnezeu de crucea pe care v-a dat-o, cãci Sfânta Bisericã si Sfânta
Împãrtãsanie le stiti, dar faptul acesta l-am gãsit de cuviintã sã vi-l spun mai
mult.
Vreau sã vã schimb lacrimile voastre
în bucurie, multumind lui Dumnezeu de toate durerile si schimbându-vã
purtãrile, vã ve-ti bucura. O veti face? [pag. 242]
17. Multi ati mãrturisit pãcatele voastre si
totusi cugetul vã mai mustrã. Oare de ce? De aceea, ori cã n-ati primit leacul
dupã mãrimea ranei, ori cã l-ati primit, dar nu l-ati fãcut. Si vã mai mustrã
cugetul chiar si dupã ce ati împlinit toatã “pocania” si dupã ce veti fi
ispãsit pãcatele acelea, pentru cã mai sunt pãcate nemãrturisite si pânã ce nu
le vei mãrturisi toate si nu vei ispãsi de bunã voie toate, nu vei avea pace cu
pârâsul tãu. Cãci cugetul nostru, când ne mustrã, sã stiti cã e glasul lui
Dumnezeu în noi. Dacã noi am fi cum trebuie, glasul acesta al lui Dumnezeu
ne-ar învãta tainele lui Dumnezeu si ne-ar rãpi în rai încã de pe pãmânt, dar
nu poate de multimea si greutatea pãcatelor noastre. De aceea ea ne tot mustrã,
cã doarã, doarã ne va apuca lucrul ispãsirii, lucrul curãtirii. [pag. 282, 283]
18. Cu pãcatele nemãrturisite are Dumnezeu altã
socotealã; tot socotealã milostivã, însã pe noi ne usturã. Stiind Dumnezeu
nãtângia noastrã nu ne va lãsa pãrãsiti în întunericul necunostintei, ci ne
trimite necazuri sau pocanie fãrã voie: dureri, pagube, vrajbe, tulburãri,
copii slabi si orice altã suferintã.
Ispãsirea de nevoi e de obicei mai
asprã ca ispãsirea de bunã voie, pentru cã si pãcatele nemãrturisite sunt mai
grele decât cele mãrturisite. Cu toate acestea, tu în nestiintã, te porti
împotriva rânduielii lui Dumnezeu în ceea ce îti trimite Dumnezeu spre
ispãsire, sã strici si sã întorci spre mai mare osândã, cãci toate le poate
Dumnezeu fãrã tine, dar sã te mântuiascã din lumea aceasta nu poate fãrã tine.
Nici tu nu te mântuiesti fãrã mâna lui Dumnezeu si nici Dumnezeu nu te ridicã, dacã
tu nu-i întinzi mâna. Destul îti este, cã te cerceteazã mereu si atât de mult
te roagã! [pag. 283, 284]
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
