1. Copii ajung în bratele lui Dumnezeu, fiindcã
ei sunt cel mai aproape de El. Modul lor de a fi, e cel mai iubit de Dumnezeu.
Înteleptii îl înteleg pe Dumnezeu, ca pe o necesitate în explicarea lumii.
Copii îl au, ca pe un tatã de pe celãlalt tãrâm. Iatã de ce copii sunt în
Adevãr, pe când înteleptii pe dinafara lui. [Arsenie Boca, Meditatii,
manuscris dactilografiat, pag. 26]
2. Cãsãtoria are multe motive sã fie tainã. Când
familia nu va mai fi întemeiatã pe tainã, oamenii vor fi o turmã de fiare
destrãbãlate. [pag. 33]
3. Deosebirea, marea deosebire între noi si
Iisus, e cã Iisus n-avea vinã, pe când noi toti avem vinã. Si iarãsi, cea mai
mare deosebire: Cel nevinovat, Iisus a primit crucea, n-a ocolit-o, nu s-a
apãrat de ea, n-a stricat nevinovãtia Sa, n-a amenintat stãpânirea omeneascã
ce-L rãstignea, ci s-a purtat blând, ca Mielul lui Dumnezeu cu cei ce-L
rãstigneau, si-L huleau dupã ce L-au rãstignit.
Noi, dimpotrivã, cãutãm pe toate
cãrãrile, cum sã scãpãm de cruce , cum sã ne strigãm nevinovãtia, cum sã ne
ascundem pãcatele si sã strigãm în gura mare, cruce grea avem de dus.
Ne numim crestini, dar ducem crucea
târâs si am fi buni bucurosi sã scãpãm de ea. Noi facem de rusine Crucea lui
Hristos, dar si Crucea lui Hristos ne face pe noi de rusine. Cãci sã fim drepti
: nouã încã nu ne-a îndesat nimeni cununa de spini pe cap, încã nu ne-a bãtut
nimeni piroane în mâini si în picioare, si încã nu si-a bãtut nimeni joc de
noi, cum si-a bãtut de Iisus. Dar, chiar acestea toate de le-am pãtimi, trebuie
sã rãbdãm pentru mântuirea noastrã, asa cum le-a rãbdat Hristos, tot pentru a
noastrã mântuire. Nu este o altã cale de mântuire, de ispãsire a pãcatelor,
decât calea Crucii. Dacã ar fi fost alta, Dumnezeu ne-ar fi arãtat-o pe aceea.
[pag. 45]
4. În crestinism omul e ridicat pânã la cinstea
de colaborator al lui Dumnezeu, iar aceastã colaborare e destinul. Talantii -
talentele, sunt înzestrãrile acestei colaborãri ale lui Dumnezeu cu omul.
Lucrând în sensul înzestrãrilor,
lucrezi în sensul destinului. Omul e nelinistit, câtã vreme nu stie ce vrea
Dumnezeu cu el, ce vrea Dumnezeu de la el.
Viata nu e un scop în sine; numai un
mijloc; e numai cadrul unui destin sau e în cadrul unui destin. Multi se tem de
cuvântul destin, ca nu cumva sã însemneze predestin, prin urmare sã se
trezeascã într-o doctrinã fãrã libertatea vointei, deci fãrã conceptul specific
al responsabilitãtii ultime.
Cum sã nu rãspunzi de ce si-a dat
Dumnezeu? Si cum sã nu rãspunzi, dacã n-ai fãcut ce ti s-a dat sã faci? [pag.
85]
5. Blândetea si smerenia inimii, pe care ni le
îmbie Iisus odihnã, nu le avem odihnã decât prin Iisus. Cu alte cuvinte,
persoana lui Iisus îsi rãsfrânge blândetea si smerenia Sa prin noi si asa se
face liniste, altfel nu se face. Dar ce sã întelegem cã toatã odihna lui Iisus,
care n-avea loc unde sã-si plece capul, si pe care nu l-a vãzut nimeni râzând,
dar plângând adesea, cum glãsuieste traditia, toatã odihna lui Iisus nu-i decât
o cruce a iubirii si sfâsiere de milã, o zguduire a sufletului de mila
surorilor lui Lazãr, o sudoare de sânge ce picurã ca apa si încã o zguduire în
suflet, când avea Iuda sã-L vândã.
Si totusi Iisus avea o “odihnã”,
odihna misiunii Sale în lume, care se împlinise si se va împlini deplin, oricât
vor scrâsni împotrivã portile iadului. Dar sã luãm model un om dintre noi, Sfântul
Ioan Gurã de Aur, care mãrturiseste cã: “mai multe sunt furturile
care zbuciumã sufletul preotului, decât talazurile care bântuie marea”.
Linistea, odihna, nu ti-o dã decât
dorul de a îmbrãtisa destinul Sãu, e una cu noi; iar noi nu suntem singuri.
Deci nu poti fi blând si smerit cu inima, pânã nu iesi din tine si te muti în
Iisus. În tine esti trufas si tulburat, în Iisus esti blând si smerit si
odihnit cu sufletul. Deci Iisus e odihna noastrã, de aceea El se îmbie mereu
tuturor necãjitilor si vamesilor lumii, sã le fie dulamã, sã le fie inimã, sã
le fie ideal în viatã. [pag.93, 94]
6. Un locuit de Dumnezeu e strãmutat în alte
evidente ale existentei. Prezenta lui provoacã lumea si-o antreneazã într-un
conflict de limitã. Lumea nu mai are ce-i face, decât sã omoare mãrturisitorii,
amãgindu-se, cã prin aceasta a scãpat de realitatea ce-i contrazicea si-i
mustra linistea. [pag. 97]
7. În toatã lumea nu gãsesti un lucru mai usor
de fãcut decât pãcatele si iarãsi nimic nu pricepe omul mai greu ca: “Ce-i
acela pãcatul?, când petrece în el. De aceea pãcãtuim cu usurintã, dar ne
pocãim anevoie! Altã privintã care te împiedicã de la spovedit e cã judecã
preotii, esti nemultumit de preot, iar de care ai fi multumit, ti-e fricã. La
unul nu te lasã pãcatele lui, la altul nu te lasã sã mergi pãcatele tale.”
[pag. 108]
8. Sunteti nemultumiti de preoti, dar care ce
ati fãcut pentru preoti, ca sã fiti mai multumiti? Cerut-ati de la Dumnezeu un
copil mãcar pe care sã-l închinati slujirii lui Dumnezeu? Credeti cã vina o
poartã numai ei, preotii ? Si sunt fii vostri. Cum i-ati nãscut, asa-i aveti.
Ce le bãgati de vinã? Tot poporul e rãspunzãtor cã nu are slujitori mai
strãvezii spre Dumnezeu. Poporul îsi are în toate privintele povãtuitorii pe
care îi meritã! Nu mai stati cu gânduri ucigase împotriva copiilor, cã nu stiti
în calea cãrui dar de la Dumnezeu te-ai gãsit împotrivã, si ai sã dai seamã, ci
nasteti copii cu gândul sã fie slujitorii lui Dumnezeu între oameni. [pag. 109]
9. Nu stiu pe lume o biruintã mai mare, ca aceea
de a te lepãda de tine si a ajunge liber: “e trãirea libertãtii
spiritului”. Adevãrul vã face liberi. Deci, întelegem cã fãrã aceastã
vamã a fãpturii noastre vechi, stãteam în minciunã, încoltiti de iluzii si
striviti sub rotile necesitãtii fãrã iesire. De aici ne scoate Iisus. Când se
întâmplã aceasta? Când îl cunoastem pe Iisus ca inimã a inimii noastre, ca
suflet al sufletului nostru. Îl putem cunoaste numai în iubirea si bucuria pe
care o simtim când renuntãm la eul nostru si ne aflãm fatã cãtre fatã cu
Dânsul.
Noi nu fãgãduim sã-L urmãm pe Iisus
în marea cãlãtorie interioarã a întoarcerii la Tatãl, si prin simpla noastrã
hotãrâre Providenta divinã realizeazã treptat aceastã dorintã a noastrã. Asa
dãm de primul examen de admitere, examenul crucii. Pânã aici noi eram o sumã de
dorinte si aranjamente pãmântesti, care întunecau chipul lui Dumnezeu din viata
noastrã. Deci Crucea e la acest loc al hotãrârii, linia înaintea dorintelor
noastre omenesti, peste care coboarã Dumnezeu o dungã de-a curmezisul.
Providenta, urmãrind interesul nostru vesnic, trimite peste socotelile noastre
corecturi divine. Toatã aceastã corecturã o simtim ca o experientã de cruce,
trebuie sã treacã putinã vreme de reculegere ca sã pricepem “cã asa cum
s-a întâmplat” a fost cel mai bine, iar nu cum am fi vrut noi în
îngustimea noastrã. Suferinta aceasta care ne simplificã treptat viata, care
pune conditia crucii în fatã, e simbolul nesfârsitei posibilitãti de
desãvârsire. [pag. 121, 122]
10. Invidiosul nu primeste doctor pentru boala
lui si nu poate gãsi leac tãmãduitor al suferintei, desi Sfânta Scripturã e
plinã de ele. El asteaptã usurarea bolii numai într-un singur fel: sã vadã
prãbusit pe unul din cei invidiati. Capãtul urii lui e sã vadã pe cel invidiat,
din fericit, nefericit, din norocos, nenorocit. Pe unii oameni cu totul
potrivnici, binefacerile îi îmblânzesc. Pe invidios însã, binefacerile mai mult
îl înrãiesc, cu cât invidiosul are parte de mai mari faceri de bine, cu atât
mai tare fierbe de ciudã, mai mult se supãrã si se mânie. Multumind pentru
darurile primite si mai mult se cãtrãneste de purtarea binefãcãtorului. Ce
fiarã nu întrece invidiosul prin rãutatea nãravului lui? Ce sãlbãticie nu
depãseste el prin cruzimea lui? Câinii, cãrora li se aruncã o coajã se
domesticesc. Leii cãrora li se poartã de grijã, se îmblânzesc. Invidiosii însã,
mai mult se iritã când li se aratã îngrijire si atentie.
Rãnile invidiei sunt adânci si
ascunse si ele nu suferã vindecare, ca unele ce s-au închis în durerea lor
oarbã, în ascunzisurile propriei sale suferinti. Cel invidiat poate sã scape si
sã ocoleascã pe invidios, dar invidiosul nu poate scãpa de sine însusi. Tu,
invidiosule, dusmanul tãu e cu tine, vrãjmasul ti-e continuu în inimã,
primejdia e închisã în adâncul tãu : esti legat cu un lant neîndurat, esti
prizonierul invidiei si nici o mângâiere nu-ti vine în ajutor. A prigoni pe un
binecuvântat de Dumnezeu si a urã pe cel fericit, iatã o nenorocire fãrã leac.
[pag. 129, 130]
11. Durerea nu e obiect sãnãtos de meditatie. De
durere trebuie sã scapi, sã o depãsesti, sã fi deasupra ei. Dar trebuie sã vinã
cineva sã te scoatã din cercul tãu chinuitor de îngust. Cãci durerea ta te ia
în vârtejul ei si te închide dinspre toatã lumea si dinspre orice lume. E parcã
o prelungire a iadului dupã tine. Cu cât orizontul tãu e mai îngust si mai
îngust de durerea ta, cu atât nelinistea e mai mare - si poate sã fie mai mare
ca la toatã lumea. [pag. 159]
12. A fãcut Iisus minuni si oamenii cred cã, cele
mai mari sunt cele care privesc sãnãtatea trupului. Dar marea minune a Învierii
din morti, e ceea ce mãrturisim când zicem: “Astept învierea mortilor si
viata veacului ce va sã vie”. Abia atunci va scãpa firea omului de
slãbãnogie. Pânã atunci are putinta de a scãpa de pãcate. Si aceasta e mai mare
minune decât a tãmãdui un stomac, o mânã uscatã, sau repararea unui ochi. Sunt
lucruri grele si acestea , dar n-au nimic religios în ele, le fac si medicii.
Omul cere lui Dumnezeu, cere minuni.
În definitiv, ce cere omul? Cere sfintenia pe care a pierdut-o. Acesta-i
singurul lucru pe care-l cere si Dumnezeu din partea omului. Iar sfintenia
vietii o pot avea si oamenii cu trup neputincios. De aceea, nouã, preotilor
ne-a dat Iisus numai jumãtate din darul Sãu, rãmânând ca cealaltã jumãtate,
însusi sã o îndeplineascã, când va înceta desãvârsit slãbãnogia omului "la
înviere". Dar a doua nu se dobândeste fãrã prima. [pag. 214, 215]
13. Sufletul ce cugetã la mãrturisire, ca de o
frânã se împiedicã de la pãcate. Iar cine n-ar frâna, le va face fãrã grijã,
fiind în întuneric. Când lipseste mai marele nostru, sã avem mãcar chipul lui
în minte si despre tot ce am sti cã s-ar scârbi, de ar fi de fatã, sã nu facem,
fie cuget, fie vorbã, fie lucru, fie hranã, fie somn si orice alta de la
acestea sã ne întoarcem. Atunci cunoastem cu adevãrat, cum e ascultarea
noastrã. Numai copii fãrã minte se bucurã de lipsa dascãlului lor. Ceilalti
însã, o socot o pagubã.
Cel ce-si vãdeste Pãstorului sãu
serpii ispitelor, credinta adevãratã dovedeste; iar cine-i ascunde, pe drumul
pierzãrii se aflã.
Cine va ajunge la cuget curat,
ascultã desãvârsit pe Pãrintele sãu, acela nu se va teme de moarte, ci ca pe un
somn spre o altã viatã îi va fi.
Cel ce uneori ascultã pe pãrintele
sãu, si alteori nu, se aseamãnã unui bolnav de ochi, ce pune pe ei odatã
ierburi tãmãduitoare, altãdatã var nestins. Cãci zice: “unul zidim si
altul stricând, ce au folosit? fãrã numai ostenealã în zadar!”
Sã nu ne speriem vãzând cã si dupã
mãrturisire nu se dã rãzboi, cã mai bine este a ne lupta cu întinãciunea, decât
cu trufia. [pag. 215, 216]
14. Omul se roagã de Dumnezeu sã-l scape de
necazuri, iar Dumnezeu se roagã de om sã-si schimbe purtãrile. Socotiti si voi,
care de cine sã asculte întâi?
Sã nu dati vina pe Dumnezeu, cã El ne
uscã pãmântul de sub picioare si vlaga din oase. Sã nu-i faceti nedreptatea
aceasta!
Toate necazurile, noi ni le-am
pricinuit, cu pãcatele noastre si ele sunt urmãri si plata îndesatã pentru
pãcate, pânã vom întelege la îmblãtealã, ne iau de nas, ca sã ne sãturãm odatã
de ele. [pag. 218]
15. Dacã veti avea si rãbdare în necazuri, sã
stiti cã veti avea si Duhul Sfânt. Dar dacã veti avea si puterea de a multumi
în necazuri, atunci strãluceste Duhul Sfânt în voi. [pag. 236]
16. Eu nu vã dau canoane ca ceilalti preoti,
mãtãnii, rugãciuni, post, ci îndemn sã vã schimbati purtãrile si sã-i multumiti
lui Dumnezeu de crucea pe care v-a dat-o, cãci Sfânta Bisericã si Sfânta
Împãrtãsanie le stiti, dar faptul acesta l-am gãsit de cuviintã sã vi-l spun mai
mult.
Vreau sã vã schimb lacrimile voastre
în bucurie, multumind lui Dumnezeu de toate durerile si schimbându-vã
purtãrile, vã ve-ti bucura. O veti face? [pag. 242]
17. Multi ati mãrturisit pãcatele voastre si
totusi cugetul vã mai mustrã. Oare de ce? De aceea, ori cã n-ati primit leacul
dupã mãrimea ranei, ori cã l-ati primit, dar nu l-ati fãcut. Si vã mai mustrã
cugetul chiar si dupã ce ati împlinit toatã “pocania” si dupã ce veti fi
ispãsit pãcatele acelea, pentru cã mai sunt pãcate nemãrturisite si pânã ce nu
le vei mãrturisi toate si nu vei ispãsi de bunã voie toate, nu vei avea pace cu
pârâsul tãu. Cãci cugetul nostru, când ne mustrã, sã stiti cã e glasul lui
Dumnezeu în noi. Dacã noi am fi cum trebuie, glasul acesta al lui Dumnezeu
ne-ar învãta tainele lui Dumnezeu si ne-ar rãpi în rai încã de pe pãmânt, dar
nu poate de multimea si greutatea pãcatelor noastre. De aceea ea ne tot mustrã,
cã doarã, doarã ne va apuca lucrul ispãsirii, lucrul curãtirii. [pag. 282, 283]
18. Cu pãcatele nemãrturisite are Dumnezeu altã
socotealã; tot socotealã milostivã, însã pe noi ne usturã. Stiind Dumnezeu
nãtângia noastrã nu ne va lãsa pãrãsiti în întunericul necunostintei, ci ne
trimite necazuri sau pocanie fãrã voie: dureri, pagube, vrajbe, tulburãri,
copii slabi si orice altã suferintã.
Ispãsirea de nevoi e de obicei mai
asprã ca ispãsirea de bunã voie, pentru cã si pãcatele nemãrturisite sunt mai
grele decât cele mãrturisite. Cu toate acestea, tu în nestiintã, te porti
împotriva rânduielii lui Dumnezeu în ceea ce îti trimite Dumnezeu spre
ispãsire, sã strici si sã întorci spre mai mare osândã, cãci toate le poate
Dumnezeu fãrã tine, dar sã te mântuiascã din lumea aceasta nu poate fãrã tine.
Nici tu nu te mântuiesti fãrã mâna lui Dumnezeu si nici Dumnezeu nu te ridicã, dacã
tu nu-i întinzi mâna. Destul îti este, cã te cerceteazã mereu si atât de mult
te roagã! [pag. 283, 284]
