Nimic mai greu, nimic mai periculos decat sa te lupti cu ingustimea si cu
formalismul.Nimic mai primejdios, decat a combate rautatea, care crede ca
are dreptate, ca apara adevarul si ca slujeste lui Dumnezeu. Aceste
forme ale relei-vointe au infrant si pe Iisus. Desi Dumnezeu n-a revelat o
Scriptura impotriva Sa, formalismul (dupa aluatul) iudaic a intors-o impotriva
lui Dumnezeu. Iata ce poate rautatea; sa
stea impotriva iubirii de oameni si de Dumnezeu; impotriva ei, nu poate
nimic, nici Iisus. De aceea, rautatea, pentru ca nu se poate schimba in bucurie
nicidecum, nu are iertare, ea este impotriva iertarii si a oricarei tamaduiri,
dar are judecata. Rautatea a infrant pe
Dumnezeul Iubirii, dar se va infrange de Dumnezeul Judecatii.
Iisus a tamaduit orbirea ochilor dar
n-a putut tamadui orbirea rautatii. Orbirea rautatii nu are leac, dar are
pedeapsa.
Rautatea e o osanda, o moarte
anticipata, care chinuieste firea, dar nu e naturala, e o venetica in fire. Pe
aceasta vrea Dumnezeu sa o izgoneasca
din fire, cu ajutorul omului…: ,,Iata,
eu va trimit pe voi ca pe niste miei in mijlocul lupilor.”
Firea perversa si firea curata,
originara, stau laolalta in raportul in care se afla un miel care bea apa dintr-un rau, fata de lupul care se afla mai la
deal si ii baga mielului vina ca-i tulbura apa, gasindu-si astfel motivul
intemeiat (justificarea) sa-l manance. E absurditate multa si variata
lipita de fire. Misiunea lui Iisus, data si mieilor, e descojirea firii de absurditate, de salbaticie, de caricatura
existentei: demonicul.
Aceasta inseamna ca Iisus conteaza pe
un miez originar necontaminat, existent in fire, care desi este comprimat, este
capabil sa-si recastige dimensiunea paradisiaca; miezul capabil de Har. Precum ca acestea sunt asa ne stau marturie
mieii lui Dumnezeu, sfintii in preajma carora se imblanzeau fiarele (chiar si
lupii? patimile da, dar rautatea nu).
Oamenii vor
strange asa de multe rele pe pamant, incat nu mai ramane istoriei alta solutie
decat sfarsitul ei.
