Nouă, toate necazurile ne vin de la
greşeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie şi spală cu ele
vinovăţiile noastre. Oamenii însă tare greu pricep că îndreptarea prin
necazuri dovedeşte nu părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Ba
chiar prin aceea ştim că Dumnezeu are grijă de noi, dacă vom
avea
necazuri. Fiind atotbun şi atotînţelept, ne poartă de grijă şi ne spală,
cu milostivire, ori vrem, ori nu vrem, ori pricepem acum, ori vom
înţelege pe urmă. Căci: "Dumnezeu este îndelung răbdător şi mult
milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă". El aşteaptă o vreme să vadă: ne
grăbim noi cu pocăinţa de bunăvoie sau nu; învăţăm din necazurile
altora sau aşteptăm să ne spargem şi noi capul de ele, ca şi ei?
Dumnezeu
vrea să ajute pe toţi, dar nu toţi primesc purtarea Sa de grijă. Aşa se
face că sunt oameni păcătoşi care n-au necazuri. Pe aceştia i-a lepădat
Dumnezeu. Căci ştiindu-le firea, precum că nu au leac şi nu pricep
nimic din ocârmuirea Sa, îi lasă în păcatele lor. Aceştia sunt cei de
care zice David că: "N-au nici o suferinţă până la moarte şi sunt plini
de sănătate; cu oamenii la ostenele nu iau parte şi nu sunt supuşi la
bătăi ca ceilalţi oameni. Râd de toată lumea şi grăiesc de sus. Iată,
necredincioşii huzuresc în lumea aceasta şi-şi adună bogăţii". Aşa încât
mulţi din neştiinţă: "Râvnesc soarta (pământească a) necredincioşilor,
văzând propăşirea păcătoşilor"; dar când înţeleg "sfârşitul păcătoşilor"
- iar aceasta le vine numai când intră la "Altarul Domnului" - abia
atunci nedumerirea li se împrăştie. Căci la Altarul Domnului, unde: "se
află ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii", în Iisus
Hristos adică, ei află că: "Pentru vicleşugul lor îi pune Dumnezeu pe
căi alunecoase şi-i lasă să cadă în prăpastie şi ajung la pustiire".
Nu
fericiţi, aşadar, pe cei ce n-au necazuri în lumea aceasta. Căci,
cunoscându-i Dumnezeu că n-au minte să-l înţeleagă căile, nu le mai
rânduieşte o îndreptare prin încercări în lumea aceasta, ci osânda în
cealaltă. Iată de ce: Dumnezeu preamilostivul, chiar şi când
osândeşte la iad tot milostiv se dovedeşte şi ca un mai-nainte ştiutor
din veci a toate, nu le trimite necazuri pe potriva păcatelor lor,
căci mândria lor cea peste măsură de mare nu rabdă nicidecum
umilirea încercărilor. Dimpotrivă, încercarea lui Dumnezeu de a-i spăla
prin necazurile cele fără de voie, lor li s-ar întoarce tocmai pe dos.
Căci ei, iubind mai tare mândria şi slava deşartă a vieţii acesteia,
decât smerenia şi supunerea lui Dumnezeu, tocmirea nebună a minţii lor
îi aruncă în deznădejde, din care fac cel mai mare şi mai de pe
urmă păcat în lumea aceasta: sinuciderea, omorârea de sine. Ori toate
celelalte păcate, ce le-ar putea face omul, adunate la un loc, sunt mai
mici decât acesta singur. De aceea, din milostivire mai presus de
înţelegere pentru mulţimea neputinţei lor, nu-i bagă Dumnezeu în
cuptorul smereniei, că nu rabdă neghina o probă ca aceasta, ci vor merge
în osândă, dar nu în osânda cea mai mare, ca ucigaşii de sine. "Deci
dacă cineva, păcătuind în chip vădit şi nepocăindu-se, n-a pătimit
nimic până la moarte, socoteşte că judecata lui va fi fără milă acolo."
(Pr. Arsenie Boca - "Cararea Imparatiei")
