Arsenie Boca-Porunca desăvârşirii

Porunca desăvârşirii s-a dat încă prin Legea veche, evreilor (Levitic11, 44-45), dar cu deosebire s-a dat prin Legea nouă, creştinilor (Matei 5, 48). Desăvârşirea şi sfinţenia sunt cele ce măsoară apropierea sau depărtarea noastră de Dumnezeu. De aceea, în trei cete se rânduiesc ostaşii războiului duhovnicesc, în: chemaţi, aleşi şi credincioşi, sau cu altă numire: începători, sporiţi şi desăvârşiţi.
Precum când merg la oaste, oamenii lumii lasă toată grija de acasă, ca să nu-i încâlcească în vremea ostăşiei, aşa şi nevoitorii mântuirii lasă toată grija lumii, pentru Împăratul cerurilor.

Dacă la intrarea în viaţă sunt de ajuns poruncile şi sângele Mielului, pentru ajungerea desăvârşirii însă sfaturile evanghelice se fac porunci. Sfaturile evanghelice sunt tot porunci pentru cine are înzestrarea de a le îndeplini. Şi o au mult mai mulţi, după cum întâmplările vieţii îi dovedesc, şi iarăşi înzestrarea aceasta şi-o desăvârşesc mult mai puţini, din lipsa de povăţuitori desăvârşiţi. Printre sfaturile evanghelice sau poruncile desăvârşirii cea dintâi e lepădarea de lume. Cine se leapădă de lume nu mai stă la cumpănă, între preţul lumii întregi, de i-ar da-o cineva toată în stăpânire până la sfârşitul veacurilor, şi între preţul sufletului, curăţit şi strălucit de slava lui Dumnezeu, în viaţa de apoi. Faţă de slava aceea, ale lumii de aicea toate sunt gunoi. Lepădarea de lume e o convingere, pe care poţi s-o ai şi în mijlocul lumii stând, precum poţi să n-o ai şi în mijlocul pustiei petrecând. Dar cei ce se mântuiesc, toţi trebuie s-o aibă.

Arsenie Boca-conditiile in care trebuie sa ne rugam

Nu stim sa ne rugam, nu stim ce cerem. Pentru ca rugaciunile noastre sa devina eficace, ea trebuie sa indeplineasca doua feluri de conditii:

1. Conditii indepartate sau negative (ceea ce insemneaza absenta obstacolelor care s-ar opune eficacitatii rugaciunii noastre)

Or, exista doua mari obstacole: pacatul si imprastierea spiritului.
Este necesar deci ca sa ne rugam numai in stare de har si de reculegere :

a) In stare de har inseamna a fi cu inima curata, senina, plina de sinceritate. O rugaciune nu se face de o limba otravita, plina de nemultumire si de invidie. Schimbul sincer, nefalsificat intre om si Dumnezeu se face numai cand omul isi daruieste inima lui Dumnezeu in schimbul cererilor sale. Pacatosului, celui ce si-a daruit inima pasiunilor, vietii materiale, Dumnezeu nu-i datoreaza nimic, acesta degeaba se roaga. Numai in schimbul inimii omului, Dumnezeu se milostiveste de cererea celui nevinovat. Iisus ne precizeaza ca pana ce nu vom deveni curati cu inima ca niste copii, nu vom avea parte de Dumnezeu.

Rugaciunea copiilor este ascultata, ei sunt plini de candoare, de nevinovatie, caci pentru unii ca acestia este daruita Imparatia lui Dumnezeu Cerul este acestora destinat. Sa devenim deci copii cu inima si rugaciunea noastra va fi ascultata.

b) Reculegerea trebuie sa fie alta calitate a rugaciunii noastre. Cu inima curata, fara ganduri ascunse, neinteresate, sa ne concentram in rugaciune ca pentru un lucru foarte important. Sa alungam orice gand strain, orice preocupare sa ne impunem spiritului nostru, memoriei, imaginatiei, vederii si auzului. Sa oferim totul lui Dumnezeu. Nimic din fiinta noastra sa nu fie in afara de Dumnezeu. Trebuie sa fim stapani pe noi insine, sa renuntam la tot ceea ce ne atrage, sa facem un act de abnegatie totala, sa nu fim ca poporul evreu, despre care Iisus spunea adesea: “Acest popor ma cinsteste cu buzele, iar inima lui este departe de Mine.”

De ce nu ne pregatim pentru rugaciune asa cum ne pregatim pentru o audienta la un mare personaj? Pentru ca suntem inconstienti de ceea ce facem si cui ne adresam. Interesele noastre pamantesti sunt mai importante pentru noi decat cele spirituale. Un suflet care se reculege inainte de a se ruga, este un suflet care-si impune un sacrificiu, isi impune o vigilenta incordata in a se supraveghea necontenit si aceasta mortificare este placuta lui Dumnezeu. Acest suflet care-si astupa urechile pentru a nu mai asculta vocea sangelui si a carnii si care-si inchide ochii pentru a nu mai vedea raul de pe pamant acesta ajunge la Dumnezeu, sa se ridice pana la El. El contempla in adevarata lumina a gloriei Sale. Il priveste cu ochii spiritului si niciodata pentru el nu va mai avea vreo importanta desartaciunile si intrigile oamenilor.

Cum se va putea ruga un suflet imprastiat, care doreste sa vada si sa auda tot ce se intampla in jurul sau, care isi ofera inima la orice impresie ce i se prezinta din afara, incapabil sa-si impuie o ordine interioara. Numai cei ce-si pot porunci o retragere interioara, o viata interiorizata, o singuratate cu ei insisi si o companie numai cu Dumnezeu pentru a-L admira si invoca in voie, numai acestia stiu sa se roage cu adevarat.

2. Conditiunile apropiate pe care trebuie sa le indeplineasca rugaciunea pentru a fi eficace
Aceste conditii sunt:

a) Umilinta atunci cand, asemeni fiului risipitor, suntem constienti de nimicnicia noastra si de faptul ca nu meritam decat dispretul lui Dumnezeu si al oamenilor, ne rugam ca niste cersetori umili, doar cu speranta ca poate Dumnezeu se va milostivi de noi, caci suntem incapabili de orice, fara mila lui Dumnezeu.

In parabola vamesului si a fariseului, Iisus ne arata cum sa ne rugam, Sfantul Augustin spune: “Suntem cu totii niste cersetori fata de Tatal ceresc. Am fost goniti din Paradis si despuiati de haina nevinovatiei, am fost expropriati de diavol si de pacat. Trebuie sa cerem deci cu o mare si profunda umilinta.”

b) Ravna si dorinta intensa cu care ne rugam lui Dumnezeu pentru a-I place. Cu alte cuvinte sa ne rugam cu dragoste, sa nu dorim decat ceea ce doreste El, sa ne uitam pe noi insine totalmente. Pe cei caldicei Dumnezeu nu-i iubeste, caci neglijenta, indiferenta si tembelismul supara pe Dumnezeu, acestea toate dovedind ca inima noastra nu-I apartine.

Rugaciunea este mai mult un strigat al inimii decat un sunet al limbii. Sfantul Augustin spune, ”Focul dragostei este strigatul inimii. Pentru ca insusi Dumnezeu este un foc mistuitor trebuie sa-L iubim intr-un limbaj de foc pentru ca El sa ne asculte”.

Rugaciunea nu este numai un murmur al buzelor, ci este afectiunea inimii, care nu se aude, dar care urca direct spre Dumnezeu. Fervoarea nu este deci o devotiune sensibila si vizibila, care de multe ori este efectul temperamentului. Adevarata rugaciune, chiar daca este monotona si lipsita de exclamatii puternice, este dragostea inimii pentru Dumnezeu.

“Cine iubeste putin, se roaga putin; cine iubeste mult, se roaga mult.”

Deci adevarata cerere este aceea a inimii si inima nu cere decat ceea ce iubeste, iar cine iubeste pe Dumnezeu, cere ceea ce doreste El. A ne ruga deci nu inseamna a fi coplesiti de consolari interioare si a cauta aceasta, cu alte cuvinte o satisfacere a sensibilitatii noastre, a simturilor corpului nostru.

Adevarata rugaciune este a dori ceea ce Dumnezeu doreste si a implini vointa Lui in toate actiunile noastre. Bucuria sensibila care se naste uneori din aceatsa generozitate a vointei noastre, este ceva secundar daruit de Dumnezeu celor drepti Iisus chiar, in rugaciunea teribila din gradina Ghetsimani, avea inima intristata, plina de dezgust si dornica de a indeparta paharul suferintelor ce-I era destinat. Toate instinctele Lui umane respingeau acest calvar, totusi s-a supus si a dorit ceea ce Tatal a dorit “Fie precum voiesti Tu”.

Asadar, sufletul ce se simte uscat de elan, trebuie tocmai atunci sa indeplineasca vointa lui Dumnezeu, rugaciunea pe care obisnuia s-o faca, chiar daca nu mai simte consolarile sensibile si placute de alta data. Intr-o astfel de rugaciune meritul creste mult, caci sufletul se forteaza, corpul se mortifica, iar spiritul se fortifica si capata o noua vigoare.

c) Credinta si increderea fac de asemenea ca rugaciunea sa fie eficace. Sufletul trebuie sa fie bine convins ca Dumnezeu poate si vrea sa asculte cererea noastra. Dumnezeu nu ne poate insela si increderea in El trebuie sa fie totala. Iisus mereu si mereu repeta ca de vom avea credinta, vom obtine tot ceea ce dorim, caci totul este cu putinta celui ce crede. Toate miracolele facute de Iisus s-au bazat pe credinta celor ce-I cereau mila: “Crezi ca pot face aceasta?” sau “Fie tie dupa credinta ta”. Sau cand apostolii Il intrebau de ce ei nu puteau face anumite lucruri, El le raspundea: “Din cauza necredintei voastre”. Si numai un graunte de credinta sa fi avut si muntii din loc s-ar fi putut muta. Nimic n-ar fi fost cu neputinta pentru cei ce cred.

Increderea in Iisus care a ramas acelasi ca si in primul secol al crestinismului, aceasta ne aduce realizarea rugaciunii noastre.

Dar noi cei de astazi nu mai avem incredere, prin faptul ca nu mai vedem miracole petrecandu-se la tot pasul. Ele nu mai sunt necesare in prezent, pentru ca religia crestina s-a consolidat definitiv si cine traieste si iubeste pe Iisus cu adevarat, acela vede zilnic minuni in tot ce se intampla cu el insusi. Iisus de altfel inca de pe atunci spunea: “Fericiti cei ce nu vad si cred”, iar ucenicilor le spunea: “Vor fi multi care vor dori sa vada ceea ce vedeti voi si nu vor putea”.

In toate vietile sfintilor s-au petrecut minuni cu ei insisi. Insuccesul rugaciunii noastre se datoreste necredintei, indoielii. “Daca veti putea crede” raspunde Iisus celui ce-L intreaba de poate face o minune cu fiul sau.

Puterea lui Dumnezeu este egala cu credinta omului. Daca totul este posibil celui ce crede, depinde numai de el. Cine doreste mult, sa creada mult. Cel ce ezita si se indoieste este ca valul marii ridicat si dus de vant.

d) Perseverenta rugaciunii, hotararea de a continua in cererea noastra cu toate obstacolele ce se ivesc, cu tot termenul indelungat in asteptarea implinirii cererii noastre, iata o calitate absolut necesara pentru eficacitatea rugaciunii. Perseverenta presupune continuitatea intentiei, vointei noastre care urmareste cu indarjire mereu acelasi lucru. Aceasta face din viata noastra o continua rugaciune, fapt pentru care ne amana Dumnezeu in rezolvarea dorintei noastre, tocmai pentru a ne face sa ne rugam mereu. “Trebuie mereu sa va rugati, fara a slabi niciodata”.

Dumnezeu are tot dreptul ca sa ceara sa ne rugam neincetat pentru gloria Lui, pentru binele si interesul nostru, pentru insusi demnitatea noastra, pentru binefacerile Sale.

Rugaciunea noastra este imperfecta, nedemna de gloria lui Dumnezeu. De aceea pana ce nu implineste toate conditiile perfectiunii, Dumnezeu o lasa sa se repete mereu, caci prin exercitii ea se desavarseste.

Rugaciunea noastra sa fie ca a unei fiinte ce urmareste ceva nobil si maret, iar nu ceva de moment, trecator fara valoare spirituala si este de demnitatea noastra sa perseveram in ea.

Daca cererile noastre ar fi imediat implinite, noi am fi expusi la ingamfare la incredere in meritele noastre personale la drepturi ce nu le avem. Interesul nostru spiritual este deci ca Dumnezeu sa ne faca sa simtim tocmai prin acele intarzieri intelepte, pretul harurilor Sale si astfel sa avem inima pregatita pentru recunostinta umila. Singuraperseverenta poate sa obtina aceasta. Iar daca uneori Dumnezeu ii asculta imediat, iar pe altii nu, aceasta este taina si planul Sau ascuns, pe care nu ne este dat noua a-l cunoaste. Totul este insa opera gloriei Lui si spre perfectiunea noastra.

Cine vrea sa-si atinga scopul si sa persevereze mereu si cel putin pentru incapatanarea lui, Dumnezeu il va asculta, asa cum ne fagaduieste Iisus in parabola cu cel ce a venit noaptea sa ceara paine prietenului sau care dormea si pregeta sa se scoale, dar care pana la urma, sacait peste masura de cel ce batea la usa, s-a sculat si i-a dat.

“Imparatia lui Dumnezeu se ia prin violenta” si daca cel pe care il rugam pare ca nu ne aude, trebuie sa-l fortam. O dulce violenta care nu-l supara pe Dumnezeu ci din contra Il impaca, care nu raneste pe aproape, ci il ajuta, ii micsoreaza si ii face sa-i dispara pacatul.

Paraliticul din Evanghelie a asteptat 38 de ani si n-a disperat, iar noi dupa zece zile de rugaciuni neimplinite, disperam, pierdem increderea si devenim caldicei in credinta.

Perseverenta deci presupune o incredere neclintita si fara margini in bunatatea lui Dumnezeu si pe care nici o intarziere n-o supara si n-o dezamageste.

Dumnezeu opereaza in secret rezolvarea dorintelor noastre spre binele nostru. Cel ce se roaga neincetat pentru un anumit scop, totusi se transforma fara sa-si dea seama. El se sfinteste incetul cu incetul si comportarea lui devine un exemplu pentru cei din jur. Iata un prim efect al perseverentei. Cel ce iubeste pe Dumnezeu stie ca mai tarziu sau mai devreme Dumnezeu il va asculta. “Cereti si vi se va da”, mereu fara incetare, fara nerabdare.

e) Rugaciunea noastra sa fie facuta in numele lui Iisus Hristos. El este singurul mediator sa linisteasca revolta Tatalui, sa sfinteasca pe om, sa-l scape de pacat, cauza conflictului dintre Creator si opera Sa.

Neascultarea este poarta prin care a imtrat pacatul in lume si odata cu el moartea.

Iisus este modelul ascultarii, al supunerii in fata vointei lui Dumnezeu. El a venit pentru a da ascultare Tatalui, pentru a se oferi ca jertfa nevinovata in numele omenirii.

In numele Lui, a Lui Iisus, cerul se inclina, infernul tremura, iar pamantul Il preamareste pentru imensa Lui binefacere adusa.

Tot ce vom cere Tatalui in numele Lui, vom obtine, aceasta ne-o asigura chiar El. Rugaciunea noastra n-are nici o valoare daca nu este facuta in numele meritelor Lui. El ne-a imprumutat noua meritele Lui pentru a ne face demni de a cere ceva lui Dumnezeu. El a construit puntea de legatura ce fusese rupta, odata cu neascultarea primului om. Biserica logodnica lui Iisus intotdeauna se roaga in numele Lui.

f) Rugaciunea facuta prin intermediului Maicii Domnului are de asemenea darul de a fi implinita. Dupa Iisus, ea este imaginea cea mai perfecta a lui Dumnezeu. Ca mama a lui Iisus, Ea are tot dreptul sa ceara anumite favoruri Fiului Ei. Iar legea data de Dumnezeu lui Moise vorbeste despre blestemul ce cade asupra fiilor ce nu-si respecta parintii. Ori Domnul nu se poate contrazice pe Sine si Mama Lui intervenind penru noi, are dreptul de a fi ascultata. Duhul Sfant care a pregatit in Ea sanctuarul viu in care trebuia sa vina Mantuitorul lumii si care de fapt este logodnicul Ei, cum oare nu O va asculta in rugaciunile Ei? Maria este sora noastra, prin faptul ca Ea s-a nascut din acelasi sange al lui Adam, ca si noi, deci ea are o mila si o dragoste frateasca fata de noi. In al doilea rand, Ea este Mama noastra, prin Testamentul lasat de Iisus insusi inaintea mortii Sale. El a recomandat atunci lui Ioan ca Mama Lui pe viitor, deci Mama tuturor oamenilor.

Iata cel mai pretios dar lasat de Iisus omenirii. Avem ca Mama spirituala pe insusi Mama Lui, Fiica Tatalui si Sotia Duhului Sfant. Ce comoara de nepretuit de care insa multi se dispenseaza s-o recunoasca si s-o slujeasca. Cei ce nu-si pun nadejdea in Maica Domnului, Regina Ingerilor, a patriarhilor, a apostolilor, a martirilor, a fecioarelor, a tuturor sfintilor, exemplul tuturor celor alesi, conceputa in planul de creatie a lui Dumnezeu. Cea care a sfaramat capul sarpelui infernal, cea care are puterea sa obtina pentru noi indepartarea ispitelor diavolului si iertarea pacatelor noastre, aceia care deci o ignora, sunt de plans. Ei sunt sufletele pierdute care scapa acest unic prilej de mantuire: ajutorul Maicii Preacurate.

Dupa cum Iisus este aparatorul nostru fata de Dumnezeu, tot asa este Maria fata de Iisus pentru noi.

Cel ce a calcat legea lui Dumnezeu sa se arunce in bratele Mariei, Maica Milelor, unica speranta a pacatosilor. Ea este autoarea vietii, Maica Mantuirii. Daca n-ar fi fost Ea, Iisus n-ar fi avut cum sa vina pe lume.

Rugandu-ne Ei, nu ne ratacim niciodata, nu disperam niciodata. Ea este pentru toti darnica, prin Ea cel mort renaste la viata, caci Ea nu dispretuieste pe nimeni. Alergati deci la Maria, Maica Domnului si Mama noastra cu toata increderea.

g)  Rugaciunea trebuie sa fie insotita de sacrificii si mortificari.

Toata viata Domnului Iisus n-a fost decat un sir intreg de sacrificii si suferinte. Profetii L-au prezis ca pe o victima inocenta, ranita si distrusa de rautatea omenirii: “Ca o oaie spre junghiere si ca un miel fara de glas”, asa a fost Iisus.

Ascultator pana la moarte, asa a distrus pacatul. Trebuie deci sa-L urmam dupa exemplul vietii Sale muritoare, sa lepadam tot ce ne apartine, sa distrugem in noi instinctul conservarii materiei si al egoismului. Omul durerilor ne-a demonstrat de ce egoism este capabil orice om, daca vrea. Ori, pentru a fi agreabili si ascultati de Dumnezeu Tatal, trebuie sa fim niste copii credinciosi ai acestiu divin exemplu original. Acest “Fiu al Omului” este adevarata noastra menire; aceasta perfectiune a fost scopul vietii si creatiei noastre. Noi insa am deviat, am gresit calea, ne-am infundat in noroaie si in santuri si am cazut in prapastie. Putem insa reveni, putem sa ne intoarcem pe calea cea buna, cea sigura, singura si adevarata cale care duce la nemurire si fericire. Aceasta este Iisus. “Caci Eu sunt calea, adevarul si viata”… “Cel ce nu intra prin Mine, caci Eu sunt poarta, este un hot”.

Trebuie sa suferim ca El, insulte si nedreptati, ocarile si rautatea oamenilor conduse de satan, sa nu ne speriem de suferinta fizica, caci “cel ce-si pazeste viata o va pierde” ci sa fim gata pentru Iisus sa ne sacrificam aceasta viata a materiei pentru a castiga pe cea a spiritului, dupa cum ne asigura El: “Cel ce-si va pierde viata pentru Mine, acela o va castiga”.

Cum dorim noi sa ne rugam lui Dumnezeu in numele lui Iisus cel martirizat, noi care ne supunem tuturor pasiunilor corpului nostru? Mortificarea ucide pacatul si duce deci cu usurinta rugaciunea noastra la Tatal.

Toti sfintii au fost oameni ai sacrificiului. Suferinta apropie pe om de Dumnezeu. “Cei ce apartin lui Iisus si-au crucificat carnea lor cu poftele si viciile ei”, spune Sfantul Pavel. Acesti eroi ai credintei suspendau legile naturii, mutau muntii din loc si inviau mortii. Ei au ajuns la perfectiunea lui Iisus prin… post si rugaciune. Urandu-se pe ei insisi si corpul lor, acesti eroi ce au ucis pacatul din ei prin mortificari si impuneri fortate si au atins prin rugaciunile lor inima lui Dumnezeu.

Noi cei de astazi sa ne mortificam acceptand cu marinimie incercarile zilnice, sa reprimam caracterul nostru impulsiv, sa infranam pasiunile si poftele trupului nostru si ambitiile spiritului nostru. Sa veghem asupra fiecarui simt in parte. Sa fagaduim lui Dumnezeu ca ne vom abtine de la o satisfactie la care tinem foarte mult, pentru ca rugaciunea noastra sa fie primita. Omul care se mortifica isi purifica sufletul, isi supune corpul spiritului sau, “isi umileste inima, revine la castitate si nevinovatie, cu alte cuvinte indeparteaza obstacolele ce se opun eficacitatii rugaciunii sale.

Numai astfel umiliti in fata lui Dumnezeu, insufletiti de o credinta si de o incredere fara margini, sa oferim sacrificiile noastre in numele lui Iisus si al Mariei. Numai astfel rugaciunea noastra va fi roditoare.

Arsenie Boca-DESPRE CAUZA NECAZURILOR!

Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Foarte adesea mă uit la voi cum venind de la depărtări mari, rupţi de oboseală, cu pâinea săracului în straiţă, alergaţi la mănăstire şi rămâneţi zile de-a rândul ca să auziţi cuvânt.
Dacă cineva s-ar uita la voi prin paginile Sfintei Scipturi ar spune cele spuse de proorocul Agheu către jidovii care nu mai mergeau la Biserică şi nu mai voiau să zidească templul din Ierusalim. Aceste cuvinte vi se potrivesc şi vouă. Şi tot din cauza asta vi se întâmplă ceea ce spuneam, că osteniţi de la mari depărtări, cu merindea săracului în straiţă. Vi se întâmplă pentru vremea când nu mergeaţi la biserică, la biserica voastră din sat, unde acelaşi cuvânt vi s-ar fi vestit încă din tinereţe. Cuvântul s-a vestit dar voi aţi tăndălit şi-aţi rămas acasă când se vestea cuvântul. Căci de unde era să înveţi să faci lucrul lui Dumnezeu ca să se coboare peste tine şi peste casa ta binecuvântarea lui Dumnezeu dacă n-ai fost la Biserică.
Dar nu numai că n-ai fost la biserică şi nu v-aţi îngrijit de casa lui Dumnezeu, dar nu v-aţi grijit nici de Biserica pe care o avem în noi, căci aşa se spune că trupul nostru este templu a Duhului Sfânt. Şi pe acesta l-aţi lăsat să se dărapene.
Iată cuvintele lui Agheu care se potrivesc aşa de bine şi nouă. Căci cum să nu se potrivească cuvintele Scripturii la toţi. Cuvintele lui Dumnezeu tuturor se potrivesc. Şi iată mustrarea lui Dumnezeu printr-unul din prooroci făcută jidovilor pentru că nu mergeau la biserică. Iată cum îi luminează şi cum îi îndeamnă să îşi repare biserica:
“Aţi tot aşteptat să aveţi mult, dar iată că aveţi puţin. Aţi strâns mult şi Eu am risipit truda voastră! Pentru ce? Din pricina templului acestuia care este dărâmat, iar voi zoriţi cu lucrul, fiecare pentru casa lui! De aceea cerul se va încuia şi nu-şi va mai da roua sa şi nici pământul roada sa. Eu am chemat secetă pe pământ şi peste munţi, peste grâu şi peste vin şi peste tot ce creşte din pământ; peste oameni şi peste dobitoace şi peste toată strădania mâinilor voastre”(Agheu 1.9-11).
Le spune Domnul prin proorocul Agheu aceste cuvinte pentru că nu mergeau la biserică şi nu-şi reparau templul din Ierusalim. Iar vouă astăzi, când veniţi de la mari depărtări cu multă osteneală şi cu pâinea săracului în straiţă, vi se potrivesc aceste cuvinte pentru că lucrurile s-au întors. Căci cât a fost biserică în sat voi tăndăleaţi cu alte lucruri. Cine poate zice că nu i s-a făcut cunoscut cuvântul lui Dumnezeu încă din tinereţe?! Iată că acum trebuie să veniţi până aici şi să faceţi osteneală ca asta.
Şi de-ar fi fost mănăstirea într-un loc unde a-ţi ajunge cu şi mai multă osteneală, cu şi mai multă greutate, să ştiţi că şi acolo v-aţi duce, aşa de mare e durerea când uscă Dumnezeu viaţa oamenilor. Aşa stau lucrurile într-o latură.
Să vedem cum stau lucrurile în latura în care se mai pot îndrepta. Şi vom pleca de la cuvintele unui prooroc împărat. Iată ce zice Dumenezeu prin gura proorocului David: “Ziua şi noaptea mă apasă mâna Ta şi se uscă vlaga mea, ca de arşiţa verii. Mi-am mărturisit însă păcatul şi greşeala mea n-am ascuns-o, şi-am zis: <<Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea>> şi îndată a ridicat pedeapsa păcatului meu. De aceea toată sluga credincioasă să se roage Ţie la vreme cuvenită şi chiar potop de s-ar stârni, pe acela nu l-ar potopi”(Ps 31.4-7).
Aşa a păţit şi David cum păţeşte tot cel ce păcătuieşte. Simte o uscăciune a vieţii, o tânjire a lui şi-a tuturor lucrurilor sale. Simte sabia lui Dumnezeu atârnând asupra sa pentru păcatele sale.
Ce e de făcut?
Astea-s şi necazurile care apasă peste toţi şi care vă aduc pe voi la mănăstire. Pentru necazurile voastre osteniţi. Căci numai prin necazuri scoate Dumnezeu pe oameni din ţepeneală, din uscăciunea vieţii. Iar necazurile te vor ustura tot mai tare până când vei căuta să te tămăduieşti.
Căci iată ce pricină are cu noi Dumnezeu. Nu cu noi căci doar suntem fiii Lui ci cu relele noastre. Asupra relelor, păcatelor, fărădelegilor noastre atârnă sabia lui Dumnezeu. Necazurile acestea vă ustură şi din pricina lor vine apoi şi uscăciunea vieţii voastre. Dacă necazurile sunt pricina pentru care veniţi aici, apoi pricina pentru care vi le trimite Dumnezeu sunt fărădelegile voastre.
Cum să scăpăm de sabia lui Dumnezeu care atârnă asupra noastră sau de păcatele nemărturisite căci pe acestea le urmăreşte sabia lui Dumnezeu? Proorocul şi împăratul David zice: “<<Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea>> şi îndată a ridicat – a înlăturat – pedeapsa păcatului meu”. Ce trebuie să facem? Să ne mărturisim toate fărădelegile noastre fără nici o ascundere şi-ndată va înlătura Dumnezeu osânda, şi-ndată sabia nu va mai atinge viaţa ta.
Însă luaţi seama că pentru aceea atinge Dumnezeu viaţa ta cu necazuri, pentru că nu te-ai mărturisit. Dacă zici că-ţi merg în curte şi-n viaţă toate rău, apoi înseamnă că ai păcate de care Dumnezeu vrea să te desfacă. De aceea să vrei şi tu ce vrea Dumnezeu, să te desfaci de rele, căci Dumnezeu nu vrea ca să atârne în veac sabia Sa asupra ta.
Să vă spun acum câteva feluri în care simţiţi voi sabia lui Dumnezeu asupra voastră.
Să zicem că cineva îţi face vre-o nedreptate. Tu în toate privinţele eşti cinstit şi o vecină, soţul, soţia sau unul din copii se va răzvrăti împotriva ta şi-ţi va zice cuvinte de ocară, desfrânat, desfrânată, cuvinte grele care-ţi pătrund inima ca o sabie şi nu pricepi ce poate fi, ba te şi mânii şi dai şi tu cu o sabie asupra lui şi aşa se ajunge la vrajbă şi la lucruri slabe. Şi vii aici ca să afli de ce păţeşti asemenea lucruri. Şi afli aici că necazurile acelea, nedreptatea aceea totuşi nu e o nedreptate ci este o nuia cu care Dumnezeu îţi aduce aminte de păcatele tale pe care tu nu le-ai mărturisit. Şi păcatul e acel cuvânt zis de vecina, de soţ sau de propriul copil, cuvânt care te-a săgetat la inimă. Pentru că tu ai uitat să mărturiseşti preotului unul din păcatele tale din tinereţe. Şi Domnul îţi aduce aminte. Tu poate ai uitat că ai început căsătoria cu stângul şi apoi te-ai cununat sau ai lepădat vre-un copil – şi aceasta e fărădelege înaintea lui Dumnezeu. E o ispravă a curviei chiar dacă eşti cununată după lege. Sau ai uitat să spui că numai ai osândit, sau ai gândit despre cineva acelaşi cuvânt şi-ai uitat să-l spui la mărturisire. Dumnezeu însă n-a uitat greşeala ta sau cuvintele tale. De aceea vrea ca să te spele, să te curăţească de toate relele tale.
Ce face cu tine? Doar îţi aduce aminte de relele pe care le-ai făcut. De aceea toate relele care-ţi vor fi împroşcate în obraz şi care vă vor săgeta la inimă nu le socotiţi ca necazuri ci staţi locului şi cugetaţi: n-am şi eu oare vreo greşeală ca asta? Pentru că vă spun că aşa lucrează Dumnezeu: îngăduie ca bărbatul tău, vecina ta, copilul tău să-ţi spună cuvinte de ocară ca astfel să-ţi aduci aminte de păcatul tău şi să te îndrepţi. Şi dacă tu ai uitat sau ţi-a fost ruşine să-l mărturiseşti preotului – şi nu trebuia să-ţi fie ruşine ci ruşine de păcatul tău numai – pentru aceasta a îngăduit Dumnezeu să-l auzi din gura altuia şi cu toate că tu juri că nu eşti vinovată de aşa ceva, şi acum nici nu eşti, dar ai acel păcat din tinereţe şi nu l-ai mărturisit. Asta e pricina vrajbei: păcatele nemărturisite.
Şi când pricepi vrajba cu rostul ei, trimisă fiind de la Dumnezeu, atunci recunoaşte-ţi păcatul tău şi spune-l sub patrafir ca să nu mai atârne pedeapsa lui Dumnezeu asupra ta “<<Mărturisi-voi păcatul meu>> şi îndată va înlătura pedeapsa păcatului meu”. Căci zice în alt loc: “Multe sunt bătăile care ajung pe păcătos; iar pe cel ce se teme de Domnul, mila îl va întâmpina”(Ps 31.11). Da, necazurile sunt mila lui Dumnezeu cu noi oamenii. Cum te-ai teme de un şarpe pe care l-ai avea în buzunar şi-ai face ce-ai putea numai să scapi de el, ai arunca şi haina de pe tine cu el cu tot numai să scapi, căci poate găuri buzunarul şi să te muşte, tot aşa să faceţi şi cu păcatele.
De aceea vă spun să faceţi spovedanie curată cum n-aţi făcut în viaţa voastră. Iar de vă veţi aduce aminte şi de păcatele pe care vi le-a adus aminte soţul, vecina, propriul copil, apoi rugaţi-vă şi pentru gura slabă care v-a atras luarea aminte căci prin aceea lucrarea lui Dumnezeu s-a făcut.
Credeţi voi lucrul acesta?! Apoi ţineţi-l minte. Pentru cel care te ocărăşte roagă-te, ca pentru un binefăcător, întoarce-te cu bunătate spre el şi-şi va întoarce şi Dumnezeu faţa cea luminoasă spre tine. Biruiţi răul cu binele căci de partea binelui e Dumnezeu şi oare nu e mai tare Dumnezeu ca răul?
Lipiţi-vă inima de lucrul lui Dumnezeu căci zice Domnul: “cheamă-mă pe mine în ziua necazului tău şi te voi ajuta”. Nu mai chemaţi pe dracul, pe bată-l Crucea, căci dacă tot pe el îl chemaţi el vă va ajuta şi el vă va aduce risipă şi moarte.
Deci lipiţi-vă de cele ale lui Dumnezeu. Şi chiar de vă trimite necazuri, apoi vi le trimite cu rost. Şi de-ndată ce vei mărturisi păcatul tău Domnul va ridica pedeapsa păcatului tău. Şi chiar de vor mai veni necazuri asupra ta tu nu le vei mai socoti necazuri ci mila lui Dumnezeu cu tine şi aşa vei ieşi biruitor asupra lor. De aceea rugaţi-vă pentru cei care vă blestemă. Şi asta stă scris! Căci lucru bun fac dar nu vedeţi voi.
Cum v-am mai spus, toţi cei ce vreţi să coboare umbra lui Dumnezeu peste viaţa voastră, să dobândiţi ocrotirea lui Dumnezeu peste casa voastră şi peste ostenelile mâinilor voastre, curăţiţi-vă sufletele voastre cu rugăciuni, cu spovedanie curată şi cu post. Şi veţi vedea cum are să vie mila lui Dumnezeu şi ocrotirea lui Dumnezeu asupra ta şi asupra a tot lucrul mâinilor tale. Amin.

Arsenie Boca – Sfaturi intelepte

Să vă învăţaţi să vorbiţi puţin şi esenţial.
Aşa să fie vorba între voi: ca la rugăciune.
Decât ceartă mai bine pagubă.
Ajungi la bătrâneţe şi puterile scad şi te trezeşti că n-ai adunat nimic.
Pentru valoarea mântuirii nici o suferinţă nu e imposibilă aici pe pământ, numai şi numai să poţi câştiga mântuirea.
Dumnezeu iubeşte Ţara Românească şi pe ea vrea să o spele întâi de păcate.
La mulţi le-a zis: nu plecaţi din ţară că ţara noastră are destinul ei şi va da cei mai mulţi mucenici.
Să vă rugaţi să nu vină şi peste voi necazurile care vin pe oameni, că vor veni vremuri foarte grele.
Să nu credeţi că voi n-o să răbdaţi foame.
Să vă pregătiţi pentru martiraj.
În rugăciunea “Tatăl nostru”, “şi nu ne duce pe noi în ispită”, se referă la ispita lepădării de Dumnezeu.
Prin încercări se spală menajarea de sine. Când eşti asuprit, răstignit pe nedrept, să te bucuri.
Unde ne merge bine, acolo nu sporim; unde-i mai greu, acolo te curăţeşti mai sigur; acolo unde nu eşti cioplit, eşti un necioplit.
Să vă aşteptaţi la întâmplări venite din senin. Că nu tu întrebare, nu tu ascultare, nu tu nimic din cele ale căii acesteia.
Să nu ai nici un amestec cu ai tăi, ca să nu se răcească în inima ta dragostea de Dumnezeu.
Aşa cum ne purtăm cu aproapele, tot aşa se va purta Dumnezeu cu noi.
Nu greşelile altora ne scot din răbdări, ci puţina noastră răbdare; ne cheltuie şi răbdarea pe care o mai avem.

 Sursa:http://izvorulcredintei.wordpress.com

Arsenie Boca – Hristos si imparatii lumii

Spun unii că Hristos a fost un om numai. Eu nu cred. Eu am văzut zeci de milioane de oameni din toate păturile sociale şi din toate rasele, dar n-am aflat nici unul în asemănare cu Hristos. N-am aflat în Franţa, nici în Europa, nici în Asia, nici în Africa… Hristos n-a fost numai om.

Priviţi-L pe Hristos în muntele Taborului… Vor­beşte cu Tatăl. Veselia şi fericirea sufletului Lui aşa-s de mari, de-I luceşte faţa ca şi faţa soarelui!

Şi priviţi-L acum pe Muntele Măslinilor… îngenunchiat se roagă… Durerea şi amarul Său aşa-s de mari, de asudă sudori de sânge. Veselia şi durerea omenească nu-s aşa.

Spun alţii că Hristos ar fi un filozof, iar Evan­ghelia e învăţătură omenească. Eu nu cred. Eu am fost membru al Academiei franceze, eu am avut în societatea mea şi filozofi şi savarţi, bărbaţii cei mai înţelepţi ai vremii mele, dar sunt departe de Hristos.

Ascultaţi – învăţa Nazarineanul mulţimile – „Eu sunt pâinea vieţii”, „Eu sunt apa vieţii”, „Eu sunt lu­mina vieţii”; „cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. Care filozof vorbeşte aşa? Apoi, când învăţatul argumentează cu vorbe, Hristos argu­mentează cu minunile!

…Cer şi pământ!…

Spun iarăşi alţii că Hristos ar fi un revoluţionar politic. Eu nu cred! Dacă-i vorba să-L privim pe Hristos sub raport politic El nu apare ca cel mai strălucitor, ca cel mai viteaz, ca cel mai desăvârşit împărat al lumii!

Alexandru cel Mare, Cezar, Carol cel Mare şi eu… am întemeiat împărăţii întinse şi puternice. Dar pe ce s-a întemeiat toată clădirea noastră genială? Pe forţă! Am smuls pe tată dintre cop^;;, ori pe copii de lângă mamă. I-am îmbrăcat în straie aspre, i-am încărcat cu arme grele şi am biruit prin sânge şi foc.

Iar Hristos? El este figura luminată care Şi-a întemeiat împărăţia pe dragoste. Pe când soldaţii pier scrâşnind din dinţi, ostaşii lui Hristos se sting cu zâmbetul pe buze în lupta pentru biruirţă. Şi cât de neegale sunt armele. întâlnim pe de o parte coali­ţia tuturor suveranilor din lume, cu armatele lor ne­sfârşite şi contracte cu peceţi multe! Iar de cealaltă parte nu armată, ci câţiva oameni. Ei n-au contract şi nu au arme. Dar credinţa comună în Taina Crucii, aceasta este arma care biruieşte forţele duşmanilor.

Şi împărăţia mea s-a prăbuşit. Eu mor şi trupul meu se pogoară în sânul pământului şi va ajunge pradă viermilor. împărăţia lui Hristos însă va creşte şi va înflori mereu. Numele lui Hristos îl vor pomeni muritorii şi-1 vor slăvi cu tot mai multă dragoste şi stăpânirea Lui va cuprinde odată toată faţa pămân­tului.

Iată deosebirea dintre împăraţi şi Hristos.

Arsenie Boca: „Cei curati cu inima”

Măsura celor sporiţi stă sub fericirea fecioriei sau a celor curaţi cu inima. Căci una e să făgăduieşti că vei petrece în feciorie şi alta e să ajungi cu adevărat starea nevinovăţiei şi nepătimirea. Cei ce-şi întorc mânia şi pofta de la cele de aici, unde altfel ar fi zăcătorit în contra firii, aceia scapă de bărbatul sau de femeia dintr-înşii şi vin la starea unui suflet de fecioară.

Sufletul ajuns în starea de fecioară are parte de crinul Bunei – Vestiri a naşterii lui Hristos într-însul. În vremea aceasta, sortită dezvelirii darurilor dobândite prin Sfântul Mir, se întâmplă că sufletul trebuie să treacă prin nevoinţe fără de voie, neatârnătoare de el, care însă îi vin prin dumezeiască orânduire, împlinind ceea ce mai lipsea din lămurirea la câtă s-a supus prin nevoinţe de bună voie. În vremea aceasta, lucrează asupra nevoitorilor puterea cea mai presus de fire a Duhului Sfânt. Dar, să nu uităm: numai după ce ei, prin nevoinţele cele de bună voie, au scos toate puterile sufletului din robia lucrării contra firii şi le-au adus la lucrarea potrivită cu firea, spre care le erau date. Odată dobândită această convertire şi armonie lăuntrică a puterilor, vine şi lucrarea cea mai presus de fire şi ajută creşterea şi rodirea darurilor Duhului Sfânt, potrivit orânduirii lui Dumnezeu cu fiecare.

Prunc nou s-a născut firii, pe care a întors-o la starea de fecioară fără prihană. Iar Pruncul creştea şi se întărea cu Duhul, umplându-se de înţelepciune, şi Harul lui Dumnezeu era cu El. El e steaua de dimineaţă, care răsare în inimile credincioşilor, după cum zice Petru. El e Dumnezeul – lumină – lumina ta – cea care era învăluită de întunericul neştiinţei din vremea patimilor, care va răsări ca zorile şi va grăbi tămăduirea ta. Pe dărâmăturile tale vechi se vor face zidiri din nou, cărora le vei pune temelia cea străveche: Iisus Hristos. Lumina lumii şi lumina ta va creşte tot mai tare, Pruncul Iisus s-a făcut, în ceata celor desăvârşiţi, bărbat desăvârşit, şi vine, plecându-şi capul, sub mâna de ţărână a zidirii Sale, arătându-ne smerenia ca pe un botez.

Duhul lui Dumnezeu, lumina cea adevărată: Hristos, lumina care luminează pe tot omul ce vine în lume, ajută sufletul să se cunoască cu adevărat ce este faţă de sfinţenia lui Dumnezeu. La lumina adevărului veşnic îşi vede mulţimea păcatelor, loviturile tâlharilor, tăieturile fărădelegilor şi întârzierea tămăduirii. Pe măsură cesporeşte într-însul lumina dumnezeiască a cunoştinţei de sine, pe aceeaşi măsură vede câtă stricăciune i-a făcut vremea închisă în necunoştinţa de sine. Aşa se face că sub lucrarea sfântă a Harului, nevoitorii se văd cei mai mari păcătoşi – căci e Cineva sfânt în ei şi le arată aceasta. Iată cuvântul Sfântului Marcu Ascetul: Cu cât sporeşti virtutea astăzi, cu atât te-ai dovedit dator pentru ziua de ieri, făcând arătată capacitatea firii. Fiindcă prin sporul de azi s-a dovedit că nu există un spor sau un scăzământ al firii, ci al voinţei. Ca atare sfinţii sunt convinţi de păcatele lor. De aceea judecându-se pe ei înşişi vrednici de iad, primesc de la Dumnezeu Raiul şi în dar mântuirea.

Cei înşelaţi nu-şi văd păcatele, ci virtuţile.”

Arsenie Boca – Mantuitorul si Imparatia lui Dumnezeu locuiesc si inauntrul nostru

Vreau sa zic,daca nu v-ati tot macina mintea cu pacatele -ajunge cât le pomeniti la spovedanie – daca nu v-ati otravi gândul cu ele, ati lasa toate înapoi si v-ati însenina fata si inima de dragul lui Dumnezeu, care poate El ceea ce la oameni este cu neputinta. Seninatatea, asta care nu scade, asta as vrea sa o prindeti de la mine.

- Mai bine o rugaciune pentru cel care înjura, decât o observatie.

- Mai mare este omul în genunchi, decât în picioare

- Solutia nu e de a aduna totul în tine, de a încerca sa rezolvi tu totul; fara ajutorul supranatural te va face sa explodezi.

-Sa nu vorbesti niciodata despre proiectele tale, caci cel rau stie doar ce vorbesti nu si ce gândesti si ti le nimiceste.

- Mai bine de jumatate din numarul patimilor sunt ale mintii. Postul lucreaza si asupra acestora.

- Bolile încep de la suflet, de la minte, de la conceptia despre lume, de la dezechilibrul mintal.

- Paralizia loveste de obicei pe cei nesatui de avere si poate fi mostenita.

- Numai cât necaz îi trebuie omului ca sa se mântuiasca da Dumnezeu omului. Este cu dreptate sa tragi scurta (necazul) pentru necredinta.

Când omul îsi revizuieste pozitia fata de Dumnezeu, fata de Domnul Iisus Hristos, fata de Biserica, atunci si Dumnezeu va fi cu el. Va fi mai greu de copiii celui ce nu-si revizuieste pozitia fata de Dumnezeu.

- Nu-l judeca pe cersetor ca fumeaza.

- Diavolul prezinta patimile din om ca placute si usoare.

- Pacatele se înregistreaza în codul genetic al fiecaruia.

- Sa nu credeti ca veti intra dupa moarte întru Împaratia în care n-ati trait pe pamânt!

- Sufletul e trimis de Dumnezeu în momentul conceperii si Dumnezeu singur, stie ce va fi cu copilul acela, cu ce capacitati ar fi venit în lume si ce va fi si ce va face în lume. Numai te trezesti la batrânete cu ispasirea pentru copiii pe care nu i-ai lasat sa se nasca sau chiar i-ai avortat.

- Cei ce cred nu au voie sa nu creada. De aceea, când fac rau, Dumnezeu îi pedepseste, ca sa nu mai poata lucra nimic, pentru ca sa-si vina în fire si sa-si revizuiasca pozitia, atitudinea fata de Dumnezeu.

- Se vorbeste de unirea Bisericilor, deci de ajungere la sobornicitate. La sobornicitatea Bisericii ajung cei ce renunta la confesionalitate.

Tendinta Papei de a atrage în acelasi staul pe toti crestinii nu se va realiza niciodata.

Papa nu va ajunge niciodata la o turma si un Pastor în staulul Romei, deoarece Biscrica are un singur Pastor: Iisus Hristos.

- Sectarii au provocat o libertate catehetica care-i duce la erezie

- Diavolul stie si el Scriptura, însa diavoleste, deoarece mintea lui fiind nebuna, strâmba întelesul oricarui cuvânt, de vreme ce el nu sta în adevar, ci în minciuna. -

Dracii nu au putere asupra crestinului ortodox, botezat dupa rânduiala, în Biserica.

Botezul pocaitilor (de tot felul) este lepadare de primul botez drept si e pacat. – Nu da cu bâta în viespele sectare.

- Ba unii vor ajunge ca, cu ajutorul demonilor, luându-se dupa amagiri satanice, sa pogoare chiar foc din cer amagind chiar si pe sfintii adevarati.

Acestia sunt mucarii de azi, din mijlocul vostru, adica sectarii, care atunci când vor fi lepadati de dreptul Judecator vor zice:

“Doamne nu am facut minuni în numele Tau? Nu ne-am închinat noi Tie?” La toate acestea Dumnezeu le va raspunde: “Duceti-va de la Mine blestematilor fiindca nu va cunosc pe voi”

- Daca nu poti vorbi cu copiii despre Dumnezeu, vorbeste cu Dumnezeu despre ei.

- Casatoria-i pentru mântuire si prunci, nu pentru placeri si desfrânare. – Tinerii sa se mute de la batrânii care le strica casa. – Pantalonii la femei – mult mai grav ca lipsa de basma la rugaciune.

- Casatoria e sacul cu pacate, marita-te si ia-l în spate.

- În timpul sarcinii, mama sa nu stea în fum si sa nu ia medicamente.

- Daca nu-i da pace la copil în vremea sarcinii, copilul va avea precocitate sexuala.

- Decât cancer mai bine copii.

Iobagii aveau câte 16 copii. Si erau slugi!

- Copiii nascuti numai dupa distractii si destrabalari au iesit rai.

- Cei care opresc copiii de la credinta sunt osânditi mai rau ca sinucigasii.

- Parul pe ochi la baieti si fete le strica si mintea.

- Copiii – scolari sa se culce la ora 10 (22) seara si sa se scoale la ora 5 dimineata, ca sa poata învata. Si sa se fereasca de prieteniile rele. [numai în timpul somnului dintre orele 22-24 organismul uman produce un hormon de crestere si refacere a celulelor.

Când dormim în afara acestor ore, celulele (si organismul întreg) se odihnesc, dar nu se repara, nu se refac. Rezultatul: cei ce nu dorm între 22-24, îmbatrânesc mai repede si nu au detenta (spontaneitate) fizica si mentala] – Cine face curte nu face carte

- Examenele se iau mai usor în stare de înfrânare, de castitate, pentru ca se convertesc mai usor energiile în inteligenta.

Se stie ca marii savanti îsi convertesc, endocrin, energia lor aproape total si nu au avut nevoie de femeie.

- De obicei patimesc de cancer cei care nu postesc niciodata. Cancerul înca nu are leac si apare fara alte explicatii, decât ca o frâna pedepsitoare a desfrânarii stomacului.

Se vede ca prin el se pedepseste lacomia mâncarilor si obârsia desfrânarii.

- Fumatul slabeste nu numai plamânii, ci si mintea omului, încât credinta nu o mai vezi atât de curat.

-Cei bolnavi sa tina regimul bolii în loc de post.

- Cei vechi stiau pricina pentru care nu se arata Antihrist în zilele lor, caci Sfântul Pavel vorbeste despre taina aceasta în chip ascuns, dar n-o numeste (II Tesaloniceni, 2, 3).

E Sfânta Liturghie sau Jertfa cea de-a pururi, despre care a grait Domnul prin Daniil (Daniil 12, 10) si apoi Însusi ne-a învatat.

Ea este cea care opreste sa nu se arate Antihrist sau omul nelegiuirii (II Tesaloniceni 2, 3) decât în vremea îngaduita lui de Dumnezeu.

Caci pentru multimea faradelegilor, de mult ar fi trebuit Dumnezeu-Tatal sa sfârseasca lumea, însa Dumnezeu-Fiul, Cel ce este iubirea de oameni si de toata firea, mereu Se aduce pe Sine Jertfa Sfânta înaintea lui Dumnezeu-Tatal, mijlocind milostivirea de la El.

- Precum Taina Pocaintei e un dar al cerului, sub chip smerit, pentru mântuirea fiecarui suflet în parte, asa Sfânta Liturghie, marea taina, ascunsa iarasi sub chip smerit, mântuieste lumea sau o fereste de urgiile lui Antihrist. Iata de ce, toata lumea ar trebui sa vie la Sfânta Liturghie, ca pentru dainuirea lumii e darul acesta pe pamânt.

- Va lua tara foc din Prislop (e vorba de “focul” Duhului Sfânt: Lc. l2, 49)

- Nu va putea avea omul pace pe pamânt de nu va avea pace cu Dumnezeu! (I Tesaloniceni 5, 3; Luca 21, 55; Isaia 139, 11). Asadar în numele lui Hristos va rugam ca si cum Dumnezeu v-ar ruga prin noi: împacati-va cu Dumnezeu (II Corinteni 5, 20).

- Sa bagam de seama ca nu cumva crestinismul sa se ia de la noi. Pe simplul motiv ca noi, crestinii, nu aducem roadele acestui crestinism: oameni dupa chipul lui Iisus.

- Mântuirea nu se câstiga cu o fapta razleata, ci presupune o fata sociala; nimeni nu se mântuieste singur; de mântuirea sa se mai leaga o multime de oameni. – Mântuirea noastra nu e numai un dar de la Dumnezeu, ci si o fapta a libertatii noastre.

- “Nu este stapânire fara numai de la Dumnezeu” (Rom. 13, 1). Deci primim divinul stapânirii, dar refuzam pacatul ei… Sa fiti deci pregatiti sa puneti capul pe butuc daca credinta o va cere.

- Unei stapâniri de stat (sau sef), care nu se supune lui Dumnezeu, nici Sfânta Biserica (si slujitorii ei) nu trebuie sa i se supuna. – Din toate timpurile se stie ca, atunci când puternicii vremii ridicau mâna asupra slujitorilor lui Dumnezeu, n-a mai dainuit puterea lor. – Rugaciunile si jertfa Sfintilor Brâncoveni m-a adus pe mine pentru tara aceasta a noastra.

- Vine timpul, si e foarte aproape, când toti preotii vor repara bisericile, iar altii vor construi altele noi, dar nelucrând ei la sufletul omului, vor ramâne bisericile goale, cucuvelele vor cânta într-însele.

Roadele slabirii în dreapta credinta a teologilor în facultati si seminarii vor fi preotii, care vor fi si mai slabi ca învatatorii lor; mai ales în Transilvania ortodoxia aproape ca va dispare, ultima reduta va fi Sibiul, dar va cadea si acesta. Dumnezeu nu forteaza mântuirea nimanui. Cine are minte sa ia aminte.

- Fratilor, ascultati de Biserica, fiindca cei ce asculta de preotii ei, asa cum sunt, de Dumnezeu asculta. – Parca toate lucrurile unui om seamana cu stapânul lor. – Pacatul cel mai mare este razvratirea împotriva lui Dumnezeu; atinge prima generatie si se nasc orbi. Pacatele bunicilor si strabunicilor ca fumatul, bautura, curvia, atinge a treia generatie. Sa ne cunoastem strabunicii si sa ne rugam pentru ei.
- Multi sunt mai betegi la minte decât la stomac.

- Daca împiedici un guturai prin medicamente, îl transformi în alte primejdii – ex. sinuzita. Lasa fazele obisnuite ale bolii – ca-i usoara – ca-i cel mai bun leac al ei. Ferirea de frig ajunge.

- Obisnuit, lucrurile cam imposibile sunt la capatul alergarii spre desavârsire.

- Cine-i îngust la minte, n-are leac nicaieri. – Nu vreau ca neamul acesta, care are o a asa de mare chemare la Dumnezeu, sa se corceasca. – Sa-i iubim pe toti oamenii, dar nimic din cele omenesti. – Asceza (înfrânarile de orice fel), fara iubire, e departe de Dumnezeu.

- Rar sa gasesti un om care sa dea sens religios mortii, adica s-o astepte cu bucurie, ca pe-o izbavire sigura din împaratia pacatului.

- Împliniti-mi dorintele, sfaturile minime si va schimba Dumnezeu situatiile, problemele voastre, fara sa fiu eu prezent, caci Dumnezeu e Cel ce le schimba.

- Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când îsi urmeaza destinul, au apararea lui Dumnezeu. Când si-l tradeaza, sa se gateasca de pedeapsa.

- El e “acela” care va veni în numele sau – nu al lui Dumnezeu – evreu de neam, care va tirani sub ascultarea sa tot pamântul. Caci “acela” va primi sa fie împarat peste stralucirea tuturor împaratiilor pamântului (Mt. 4, 8-9). Cel rau vrea sa ocupe scaunul lui Dumnezeu.

- Sfânta Liturghie mai tine lumea.

- Când faradelegile vor înclesta mintea si inima oamenilor si-i vor salbatici asa de tare, încât vor zice ca nu le mai trebuie Dumnezeu si Biserica si preoti, încât va fi salbaticirea si nebunia urii (Lc. 6, 11) peste tot pamântul, atunci vine sfârsitul.

- Pentru o alunecare a omului de la nume la numar, au sa dea seama toti înzestratii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu raspunderi, cu mariri, cu puteri si cu tot felul de haruri.

Regele David, înzestrat deodata cu darul stapânirii si cu darul proorociei, a capatat o strasnica pedeapsa, numai fiindca a îndraznit sa numere poporul (II Regi 24).

Darul proorociei i s-a luat o vreme, iar din popor i-au murit 70.000 de oameni – si doar el gresise, nu poporul (II Regi 24,17).

Deci, înaintestatatorii si detinatorii puterii au sa dea seama, chiar de venirea sabiei dupa dreptate.

Arsenie Boca – Incercarile ortodocsilor in vremea Antihristului.

El e acela care va veni în numele său – nu al lui Dumnezeu – evreu de neam, care va tirani sub ascultarea sa tot pământul. Căci acela va primi să fie împărat peste strălucirea tuturor împăraţilor pământului.

Creştinii, cu numele, din pricina înmulţirii fărădelegilor care sting duhul, aşa se vor slăbi la minte încât de frică, mulţi se vor lepăda de Hristos şi vor primi toată voia rea şi vor gusta toată răutatea răului “căci credinţa nu este a tuturora” (2 Tes 2,3). Viaţa lor, slăbănogită de păcat, va da îndrăzneală satanei, care va lucra în acela tot felul de puteri şi de semne, de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului ca să se mântuiască. “De aceea pentru că iubesc păcatul mai mult decât pe Dumnezeu, Dumnezeu le trimite amăgiri puternice ca să dea crezământ minciunii, şi să cadă sub osândă (minciuni), toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au îngăduit nedreptatea” (2 Tes 2,9-11). Jidovii de odinioară, împinşi înăuntru de “acela”, au răstignit pe Domnul înţepându-i călcâiul, şi nu i-au putut face mai mult nimic; dimpotrivă Domnul, pogorându-se de pe cruce la cei din închisoare, a spart veşnicele încuietori, şi mare pradă a făcut nesăţiosului iad. De atunci umblă potrivnicul ca un leu turbat, întărâtându-şi uneltele, ca măcar faptele şi învăţătura Mântuitorului să le întunece în necredinţă.
Neputând nici aceasta, îşi aprinde ciracii şi pe “acela” al lor, care se repetă în fiecare veac de oameni din zilele Sfinţilor Apostoli, până în zilele celui mai desăvârşit Antihrist din vremea de apoi, când va propovădui Ilie, ca doară doară va putea măcar să stingă pe ucenicii lui Iisus de pe faţa pământului prigonindu-i, spânzurându-i, ucigându-i, răstignindu-i şi în tot felul omorându-i.
Mai mult, cum zice un Părinte, acest Antihrist – care nu se mulţumeşte cu necredinţa sa, ci vrea necredinţa tuturora – nu va avea astâmpăr decât în ziua când ar izbuti să ucidă pe Dumnezeu şi să-L azvârle din mintea şi din inima celui din urmă credincios rămas pe pământ, şi nu râvneşte nebunul la o mândrie mai mare, decât aceea de a termina odată cu Dumnezeu, iar în locul Lui, să-şi împlânte în sufletul omului ca pe o sabie a iadului, chipul său de fiară.
“Acela” nu se mulţumeşte numai să înşele pe oameni cu amânarea pocăinţei pe mâine, pe poimâine, la bătrâneţe, ci luptă nebun cerând … moartea lui Dumnezeu … moartea învăţăturii Sale … moartea creştinilor, ucenicilor Săi … pustiirea Bisericii Sale şi oprirea Sfintei Jertfe celei de-a pururi, care este Sfânta Liturghie.
Chinurile cele de pe urmă, vor întrece toate prigoanele câte s-au înteţit asupra creştinilor, de la început până în zilele acelea. Numai sila unei prigoane peste tot pământul împotriva creştinilor îi va hotărî să lase la o parte orice vrajbă confesională şi să fie una, cum au fost la început. Nu vor scăpa de sub tăvălugul urgiilor istoriei, până nu vor veni la mintea aceea să asculte şi să împlinească, măcar la sfârşit, rugămintea cea mai de pe urmă a Mântuitorului în lume.
Poate că în vremile acelea abia vor mai fi creştini; dar oricâţi vor rămâne, aceia trebuie să treacă, peste ceea ce ar trebui să treacă creştinătatea vremii noastre şi să fie una.
Primejdia comună s-a arătat în lume, unirea creştinătăţii întârzie, Doamne, până când? …
Deci, când fărădelegile vor încleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătici aşa de tare, încât vor zice că nu le mai trebuie Dumnezeu, Biserică şi Preoţi, încât va fi sălbăticia şi nebunia urii peste tot pământul, atunci vine sfârşitul. Amin.

Arsenie Boca – Inaltarea Sfintei Cruci

O! Într-una din cântările Bisericii, alcătuită după Psalmii lui David, preamărim pe Dumnezeu în cuvintele: “Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru; înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că Sfânt este”. O altă cântare bisericească, preamărind crucea zice: “Acum vedem aşternutul unde au stătut picioarele Tale Stăpâne…” Astăzi cu adevărat cuvântul cel de Dumnezeu grăitor al lui David a luat sfârşit, că iată arătat ne închinăm şi aşternutului preacuratelor Tale picioare.

Deci până la răstignirea Domnului pe cruce, crucea era lemnul morţii celei mai de ocară. Prin Sfintele Sale patimi, Iisus a schimbat ocara în slavă, încât Apostolul Pavel nu găsea alt cuvânt în care să se laude decât în Crucea Domnului, mustrând pe cei ce sunt vrăjmaşii crucii.

Deci lemnul crucii a fost prevestit prin prooroci, prin Moise şi prin David. Prin proorocul David ne porunceşte să ne închinăm Crucii, aşternutului picioarelor Lui, că sfânt este.

Oare de ce zice despre Cruce că e aşternut numai al picioarelor Lui? – Fiindcă Iisus S-a răstignit pe Cruce nu cu fiinţa Sa dumnezeiască, ci cu firea omenească, Adam cel nou, ceea ce în graiul profetului e tot una cu picioarele Lui Dumnezeu.

Să lămurim ceva şi din înţelesul crucii ca suferinţă.

Suferinţa, necazurile, încercările sunt cea mai necunoscută cruce, deşi fiecare are de dus câte una. Mai toţi se roagă lui Dumnezeu să-i scape de cruce. Nu e bine aşa. E semn că oamenii nu-i cunosc rostul şi nu-i cunosc pe sfinţi. Iată de pildă ce spune Marcu Ascetul, că prin aceasta se cunoaşte dacă o are cineva, dacă primeşte cu bucurie necazurile. Tot acest sfânt ne spune despre crucea încercărilor, că pentru trei pricini vin asupra noastră:

1. ca pedeapsă pentru păcatele făcute (“pedeapsă” în graiul bătrânilor înseamnă învăţare de minte);
2. pentru ferirea de cele ce altfel le-am face; şi
3. pentru întărirea virtuţii. “Să nu spui că se poate câştiga virtutea fără necazuri: căci virtutea necercată în necazuri nu e întărită!” (Filocalia I, p. 236.66).

Cea mai grea încercare a vieţii e necazul morţii. Cum stăm faţă de o asemenea încercare? Ar trebui să stăm şi mai liniştiţi ca faţă de cruce; fiindcă Mântuitorul prin moartea Sa, a schimbat nu numai rostul crucii din ocară în slavă, ci a schimbat şi rostul morţii şi l-a făcut bun. Până la Iisus moartea era o pedeapsă dată firii omeneşti, plată a păcatului. De la înfrângerea morţii, prin învierea Omului nou, moartea cea mai grea încercare a vieţii acesteia, s-a schimbat în moarte a păcatului şi a izbăvirii firii omeneşti. Aşa ne învaţă Sf. Maxim Mărturisitorul.

Iată de ce prăznuind Crucea vorbim de înviere şi a morţii omorâre.

Acestea sunt cunoştinţe duhovniceşti care dau curaj vieţii acesteia, îi dau înţeles şi o linişte cu atât mai mare cu cât e mai învolburată marea societăţii omeneşti.

Iată pe ce temelie stăm, în praznicul Înălţării, când zicem: “Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!”…

Arsenie Boca-“Fericirea de a cunoaşte calea”

“Toţi oamenii fără deosebire suntem în acelaşi timp  şi fiii oamenilor şi fiii lui Dumnezeu (Ioan 1, 12-13). Adică după trup suntem făpturi pământeşti, iar după duh, făpturi cereşti, care însă petrecem vremelnic în corturi pământeşti (II Corinteni 5,1). De la Dumnezeu ieşim  (I Ioan 5, 19) petrecem pe pământ o vreme şi iarăşi la Dumnezeu ne întoarcem. Fericit cine  se întoarce s-ajungă Acasă, rotunjind ocolul. Aceasta este cărarea.”

“Cine vrea să biruie această primă piedică (lumea) în calea mântuirii, are la îndemână acestea trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea.”

“În rugăciunea cu gândul să fim smeriţi, aducându-ne aminte greşelile noastre şi zicând: “Doamne iartă-i vorbele şi mie faptele.”

“Vremea de amărăciune ţine de obicei cât ţine mândria.”

“Nouă toate necazurile ne vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu.”

” Sfânta Scriptură, cartea lui Dumnezeu are literă şi duh. De aceea şi citiri sunt două. Dacă-ţi dezleagă El, Dumnezeu taina ascunsă în litere, te pricepi, dacă nu ţi-o dezleagă, nu pricepi decât litere.”

“ Să primim de mai înainte ca bun ceea ce orânduieşte şi face Dumnezeu şi să ne bucurăm de hotărârea Lui , ştiind că  nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu, chiar dacă nu pricepem aceasta.”

“Dacă nu ierţi, nici Dumnezeu nu te iartă. Şi trebuie să iertăm la nesfârşit pe toţi şi din toată inima.”

” Cârmuirea neamurilor tot de sus se face, căci este şi o ispăşire a neamurilor.”

Arsenie Boca – O privire in Rai

Dacă strămutăm pilda cu locurile la nuntă în spiritul pildei cu nunta Fiului de Împărat, găsim printre sfinţi întâmplări ca acestea: voiau să ştie câte unii la ce măsuri au ajuns. Atunci Dumnezeu îi îndrepta la sfinţi neştiuţi de oameni, dar mai ales neştiuţi în ochii lor, care împlineau simplu poruncile lui Dumnezeu. Aceştia erau cu adevărat smeriţi şi aceasta îi aducea înaintea lui Dumnezeu la un loc de frunte, la nuntă. Ba, unii dintre aceştia erau trecuţi ca neîntregi la minte, iar ei aveau o socoteală ascunsă, de-a aduna ocări care-i umileau cu adevărat.

Însemnez aici cugetul plin de tâlc al unei femei simple: “De m-ar lăsa Dumnezeu numai să mă uit puţin în Rai şi-mi ajunge”.

N-avem siguranţa mântuirii în noi, în puterea noastră. Omului îi este cu neputinţă aceasta: să-şi asigure eternitatea sa, veşnicia sa. Dar este cu putinţă şi totul este cu putinţă numai la Dumnezeu.

Însă chiar de am fi siguri că Dumnezeu ne mântuieşte şi încă n-am scăpat de primejdie, fiindcă această siguranţă nu s-a dat nimănui. “Cui i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă” (1 Corinteni 10, 12). De aceea stăm improvizat, în nesiguranţă, în atârnarea milostivirii lui Dumnezeu. Firea noastră încă nu este întărită ca ea să poată “sta”, “A sta” este înălţarea care se corectează cu căderea. O cădere în umilinţă, – convins de binefacerea ei – pe mulţi i-a folosit şi la mai mari măsuri i-a adus decât pe mulţi dintre nevoitorii conştienţi de calea sfinţeniei.

Foloseşte-te a te smeri pe tine însuţi. Dar când te smereşte altul foloseşte-te şi mai mult. Când vom binecuvânta pe cei ce ne blestemă şi ne vom ruga pentru cei ce ne fac nouă rău?

Parcă femeia, în simplitatea sa, a spus mai mult în puţine cuvinte, decât spun toate cuvintele.

 http://orthomihail.wordpress.com

Invataturi Arsenie Boca

• Iubirea lui Dumnezeu pentru cel mai mare pãcãtos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt fatã de Dumnezeu.

• Cât asculti de Dumnezeu, atât ascultã si Dumnezeu de tine.

• Dumnezeu nu uitã de om cum uitã omul de Dumnezeu.

• Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e sã ne dãruim Lui pe noi însine, pe viatã.

• Este neînchipuit de mare nepotrivire între ce cer oamenii de la Dumnezeu si între ce cere Dumnezeu oamenilor.

• Cred ca cea mai deformatã fiintã in capul oamenilor este Dumnezeu.

• Grija omului de Dumnezeu simplificã grija omului de om.

• Mãrturisirea lui Dumnezeu cu pretul vietii este pretul învierii oamenilor întru sfinti.

• Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut.

• Dumnezeu coboarã între oameni si suie oamenii la Sine pe scara Sfintei Liturghii.

• De cârma mintii atârnã încotro pornim si unde ajungem.

• Bobul care nu vrea sã moarã, fie chiar si de grâu, nu mai aduce nici o roadã.

• Mântuirea se lucreazã numai pe ruinele egoismului.

• Cine nu se va lepãda de sine nu va fi liber.

• Iubirea trupeascã de sine si plinã de trufie numai dragostea aprinsã a lui Dumnezeu o poate scoate si desãvârsit s-o facã scrum, prin umilintele cu care o arde.

• Cea mai primejdioasã este mândria suântului, de aceea sfintii adevãrati sunt cei ce nu stiu ca sunt sfinti, ce tin mortis ca-s pãcãtosi.

• Pocãinta trebuie sã fie o înseninare din ce in ce mai mare a sufletului si a sãnãtãtii întregi.

• Fratilor, ascultati de Bisericã, fiindcã cei ce ascultã de preotii ei, asa cum sunt, de Dumnezeu ascultã.

• Toatã lumea este a ta când ai renuntat la ea. Atunci esti mai tare ca ea si te ascultã.

• Dacã tot trebuie sã suferim, mãcar sã nu suferim zadarnic.

• Toate darurile închise in destinul nostru sunt ingrãd suferinte, si numai la atâtea daruri ajungem prin câtã suferintã putem rãzbi cu bucurie. Numai atâta mângâiere? putem aduce între oameni, câtã amãrãciune putem bea în local celor ce vrem sã-i mângâiem. Atât de puternicã e mila si adevãrul in noi, câtã vãpaie de urã înfruntãrn bucurosi pentru Dumnezeu si pentru oameni.

• Suferinta acceptatã, smeritã, face din Lazãrii acestei lumi un Lazãr din sânul lui Avraam încã din lumea aceasta.

• Sã nu uitãm ca una e lupta si suferinta omului mãrturisit si alta e saferinta omului nemãrturisit.

• Suferinta si iubirea se cresc in progresie una pe alta.

• Cunostinta cea din pãtanie sau învãtãturile din durere singura Cale care poate învãta ceva pe oameni.

• Necazurile vietii sunt un grai mai aspru al lui Dumnezeu cãtre oameni mai grei sau mai vicleni la minte.

• Nu uita ca Iisus a fericit pe sãraci, pe Lazãri si pe smeriti.

• Sunt multe chipuri de a intra in Împãrãtia lui Dumnezeu. dar numai o singurã usã: Iisus.

• Iisus doreste de la toti credinciosii lumii o liniste de adâncime: linistea credintei in Dumnezeu. Aceasta ar da de înteles ca in jurul unui om linistit (din cauza rãdãcinilor lui in cer) se face liniste pe pãmânt.

• Pãcãtosii au un prieten, pe Iisus. Din momentul in care cunosti cã esti pãcãtos, te-ai schimbat din vrãjmasul lui Dumnezeu in prietenul lui Dumnezeu.

• E bine ca povãtuitorii sã grãiascã totdeauna din constiinta slujirii lui Hristos, ca in fata lui Hristos si atunci vor fi blânzi întru dojanã si smeriti întru mustrare.

• Dacã Domnul e ascuns in poruncile Sale, fireste cã este si in strãdania pentru dobândirea virtutilor. El este puterea sau sufletul nevointelor virtutii.

• Domnul Hristos a fost rãstignit cu spatele pe crucea materialã si cu fata pe crucea spiritualã.

• Aceasta este ratiunea ascunsã a Providentei: toatã lumea este ispititã sã se ciocneascã de Iisus.

• In legãturã cu sexualitatea in famîlîe. Pãrintele Arsenie zicea. Nici abuzul, nici refuzul.

• Oxigen, glicogen, somn, sã-ti pãstrezi hormon conceptie de viatã crestinã.

• Nasteti-vã sfinti!

• Tinerii sã se mute de la bãtrânii care le stricã casa.

• Copiii nefãcuti stricã pe cei fãcuti.

• Pãcatele se înregistreazã in codul genetic al fiecãruia.

• Cei care opresc copiii de la credintã sunt osânditi mai rãu ca sinucigasii.

• Dacã nu poti vorbi cu copiii tai despre Dumnezeu, vorbeste cu Dumnezeu despre ei.

• Cine face carte nu face carte.

• Nu te rãspândi cu mute cãrti.

• Sã-ti feresti capul de frig si de prostie!

• In veacul al VIII-lea al erei crestine a fost, printre altele, o mare luptã pentru icoane. A trebuit un sobor ecumenic, ultimul sobor, al VII-lea, sã apere cinstirea sfintelor icoane. Atunci erau iudeii care pârau icoanele la împãrati, precum ca sunt chipuri cioplite si închinare la lemne. Desi atunci s-a pus capãt rãutãtii si multe veacuri icoanele au fost in cinste, astãzi iarãsi li se gãseste vinã. Atunci li se zicea ca-s o închinare gresitã lui Dumnezeu. Azi vina lor e cã amintesc de Dumnezeu. Dar mai e o icoanã in primejdie: icoana lui Iisus, pe care o avem in noi, in fiecare, cãci de la Botez fiecare suntem destinati sã fim o icoanã a lui Iisus. Împotriva acestei icoane a lui Iisus in noi se dã azi o luptã mai vrãjmasã ca odinioarã împotriva sfintelor icoane. Se dã o luptã împotriva icoanei omului! Unde-i sunt apãrãtorii!?

• Vecinul tãu bate crâsmele? Verisoara ta a fugit necununatã? Feciorul tãu fuge de bisericã? Copiii tai umblã la joc seara si scuipã dupã preot? N-ai pe nimeni de adus la Iisus? Poate ai de gând sã te aduci pe tine!

• Nu sunteti si voi cãutând pe Iisus? Voi stiti despre Iisus o multime de lucruri, dar nu-L stiti pe El. Si pânã nu-L gãsesti pe Dumnezeu, nu te afli nici pe tine, nu-ti gãsesti nici sensul tãu, nici sensul lumii.

• Sã ai întelegere fatã de neputinta omeneascã.

• Cea mai lungã cale este calea care duce de la urechi la inimã.

• Mustrarea învinge, dar nu convinge.

• În mintea strâmbã si lucrul drept se strâmbã.

• Sfârsitul betivului e sau in sant sau in casa de nebuni; iar sufletul îi este in iad încã de aici. Urmasii lui, nu mai zic nimic, mila ma opreste; totusi, mai am si o milã preventivã, pentru viitor, care mã face sã scriu.

• Nu-l judeca pe cersetor cã fumeazã.

• Mai bine o rugãciune pentru cel care înjurã decât observatie.

• Nu da cu bâta in viespile sectare.

• Asa-i firesc omului pãcãtos, cînd îi lovesti dracii, zice cã tu esti drac.

• Iertând, stergi ce ierti. Ce ierti la altul, tie ti se sterge. Judecata aceasta te scoate de sub judecatã.

• Nu toti din lume se prãpãdesc, nici toti din mãnãstire se mântuiesc.

• Unii dintre cãlugãri nu sunt cãlugãri, ci cuiere de haine cãlugãresti.

• De vrei sã te faci cãlugãr, fã-te ca focul!

• Cãlugãria slãbeste in suflete slabe si se întãreste in suflete mari.

• Lepãdarea de lume e o convingere, pe care poti s-o ai si-n mijlocul lumii stand, precum poti sã n-o ai in mijlocul pustiei petrecând.

• Mirenii mai vin la mãnãstire pentru rugãciune, cãlugãrii nu se mai duc in lume sã se odihneascã. Toate profesiunile au vacantã sau concediu, numai cãlugãria nu. Asa ceva ar însemna încetarea cãlugãriei.

• Un cãlugãr trist este un cãlugãr cu luminile stinse.

• Dintre cele trei fãgãduinte monahale, cea mai grea e ascultarea, pentru ca are de biruit mai mult patimile mintii care “discutã” cu Dumnezeu, in loc sã asculte fãrã discutie.

• Adevãrul este fiintã vie.

• Cel mai greu pãcat, vesnic fãrã iertare, este starea omului împotriva adevãrului.

• Focul iubirii divine, de dragul Adevãrului, între potrivnici se aprinde si se mentine.

• Asa sunt gândurile de hula: rãbufniri de pãcurã în raza de soare.

• Credinciosul in Dumnezeu depãseste limitele omului.

• Ateismul este o infirmitate, o monstruozitate si o eroare fundamentalã a naturii umane.

• Necredinciosii, spre rusinea noastrã, îsi cred necredintei lor mai mult decât credem noi credinta noastrã.

• Religia nu face stiintã, ci constiintã.

• Iisus a tãmãduit orbirea ochilor, dar n-a putut tãmãdui orbia rãutãtii. Orbia rãutãtii nu are leac, dar are pedeapsã.

• Nimic mai greu, mai periculos decât sã te lupti cu îngustimea si cu formalismul.

• Din cauza avorturilor românilor ne vor stãpâni tiganii.

• Nu suntem din maimutã, dar mergem cu pasi repezi spre ea.

• Necazurile de acum nu sunt vrednice de a fi in cumpãnã cu slava noastrã viitoare.

• Învierea este noul stâlp de foc, care conduce de douã mii de ani neamul crestinesc prin pustia acestei lumi. Din lumina lui este fãcut destinul care ne atrage Acasã.

• Sã ne îngrijim mai ales de cei care vor primi mucenicia in prigoana de la sfârsit.

• Relele de pe pãmânt asa de mult vor strânge oamenii, încât nu mai rãmâne istoriei altã solutie decât sfârsitul ei.

• Doar Sfânta Liturghie mai tine lumea.

• Chinurile cele de pe urmã, cele de la Antihrist, in care va lucra toatã puterea Satanei, vor întrece toate prigoanele câte s-au întetit asupra crestinilor, de la început pânã in zilele acelea.

•În zilele noastre se vãd multi cãlãtori la iad cu Scriptura in mânã.

• Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.

• Gândurile omului nu sunt ca si gândurile Domnului.

• Râvna fãrã întrebare si pãrerea sar mãsura.

• Dreapta socotealã-i mai mare ca postul.

• Neîntrebat nimic nu e bine, nici ce e bine.

• Crestinismul reînvie in raport invers proportional cu încercãrile de a-l stinge.

• Crestinismul nu e numai o afacere de Duminicã, ci e o strãdanie de toate zilele.

• Însusirile copilului atârnã de gradul de pervertire la care a ajuns instinctul maternitãtii la femeie.

• Mare este acela care numai de mãrimea lui nu se ocupã.

• Neghinele vrãjmasului vor sãlbãtici oile împotriva pãstorilor.

• Când ti-a gãsit Dumnezeu vreo treabã pentru Împãrãtia Sa între oameni, ai isprãvit toate obligatiile lumii.