O! Într-una din cântările Bisericii, alcătuită
după Psalmii lui David, preamărim pe Dumnezeu în cuvintele: “Sfânt este
Domnul Dumnezeul nostru; înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă
închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că Sfânt este”. O altă cântare
bisericească, preamărind crucea zice: “Acum vedem aşternutul unde au
stătut picioarele Tale Stăpâne…” Astăzi cu adevărat cuvântul cel de
Dumnezeu grăitor al lui David a luat sfârşit, că iată arătat ne închinăm
şi aşternutului preacuratelor Tale picioare.
Deci până la răstignirea Domnului pe cruce, crucea
era lemnul morţii celei mai de ocară. Prin Sfintele Sale patimi, Iisus a
schimbat ocara în slavă, încât Apostolul Pavel nu găsea alt cuvânt în
care să se laude decât în Crucea Domnului, mustrând pe cei ce sunt
vrăjmaşii crucii.
Deci lemnul crucii a fost prevestit prin
prooroci, prin Moise şi prin David. Prin proorocul David ne porunceşte
să ne închinăm Crucii, aşternutului picioarelor Lui, că sfânt este.
Oare de ce zice despre Cruce că e
aşternut numai al picioarelor Lui? – Fiindcă Iisus S-a răstignit pe
Cruce nu cu fiinţa Sa dumnezeiască, ci cu firea omenească, Adam cel nou,
ceea ce în graiul profetului e tot una cu picioarele Lui Dumnezeu.
Să lămurim ceva şi din înţelesul crucii ca suferinţă.
Suferinţa, necazurile, încercările sunt cea mai
necunoscută cruce, deşi fiecare are de dus câte una. Mai toţi se roagă
lui Dumnezeu să-i scape de cruce. Nu e bine aşa. E semn că oamenii nu-i
cunosc rostul şi nu-i cunosc pe sfinţi. Iată de pildă ce spune Marcu
Ascetul, că prin aceasta se cunoaşte dacă o are cineva, dacă primeşte cu
bucurie necazurile. Tot acest sfânt ne spune despre crucea
încercărilor, că pentru trei pricini vin asupra noastră:
-
ca pedeapsă pentru păcatele făcute (“pedeapsă” în graiul bătrânilor înseamnă învăţare de minte);
-
pentru ferirea de cele ce altfel le-am face; şi
-
pentru întărirea virtuţii. “Să nu spui că se poate câştiga virtutea fără necazuri: căci virtutea necercată în necazuri nu e întărită!” (Filocalia I, p. 236.66).
Cea mai grea încercare a vieţii e necazul morţii. Cum
stăm faţă de o asemenea încercare? Ar trebui să stăm şi mai liniştiţi
ca faţă de cruce; fiindcă Mântuitorul prin moartea Sa, a schimbat nu
numai rostul crucii din ocară în slavă, ci a schimbat şi rostul morţii
şi l-a făcut bun. Până la Iisus moartea era o pedeapsă dată firii
omeneşti, plată a păcatului. De la înfrângerea morţii, prin învierea
Omului nou, moartea cea mai grea încercare a vieţii acesteia, s-a
schimbat în moarte a păcatului şi a izbăvirii firii omeneşti. Aşa ne
învaţă Sf. Maxim Mărturisitorul.
Iată de ce prăznuind Crucea vorbim de înviere şi a morţii omorâre.
Acestea sunt cunoştinţe duhovniceşti
care dau curaj vieţii acesteia, îi dau înţeles şi o linişte cu atât mai
mare cu cât e mai învolburată marea societăţii omeneşti.
Iată pe ce temelie stăm, în praznicul
Înălţării, când zicem: “Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi sfântă
Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!”…
