Când nu mai răspund oamenii la chemarea dragostei lui Dumnezeu, dau
de asprimea dreptăţii Sale, când, spre pedepsirea răutăţii, îngăduie
războaiele. Atunci viaţa oricui se află în primejdie de moarte, şi a
celor de acasă şi a celor de pe fronturi
Să cercetăm, între marginile îngăduite, pricina aceasta a
războaielor, care pe mulţi îi spală de fărădelegi în şiroaie de lacrimi.
Luăm ca gând de ajutor de darea răspunsului voinţa lui Dumnezeu, care
urmăreşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului
să vie. Drept aceea, Dumnezeu, cel milostiv întru dreptăţi, pe cei
nebăgători de seamă sau potrivnici – dar totuşi oameni cumsecade – abia
cu ajutorul primejdiei îi înduplecă, să vrea şi ei ce vrea Dumnezeu,
adică mântuirea, singurul lucru cu adevărat de trebuinţă. Al doilea gând
de ajutor este primirea de mai înainte ca bun a ceea ce orânduieşte şi
face Dumnezeu, să ne bucurăm de hotărârea Lui, chiar dacă nu pricepem
aceasta. Iar gândul al treilea e că în suferinţe fără de voie s-au
mântuit cuvioşii; tot aşa şi cu suferinţele războaielor, mult mai mult
se mântuiesc pe fronturi, decât s-ar mântui acasă.
Obişnuit, lumea crede că mor în războaie cei răi şi scapă cei buni.
Este şi nu este aşa, pentru că numai singur Dumnezeu ştie şi ţine
socoteala fiecăruia. Unul din sfinţi a zis: “Caprele eu sunt; iar oile
Dumnezeu le cunoaşte şi le ştie”. Pe urmă numai Dumnezeu ştie – şi
precum ştie şi face – dacă pentru cineva e mai de folos viaţa sau mai
mult îi foloseşte mutarea din viaţă. Apoi Dumnezeu, în atotputernicia
Sa, foloseşte şi pe cei răi, pe necredincioşi, pe cei fără nici un
Dumnezeu, ba chiar şi pe draci, ca printr-înşii să aducă mântuirea,
celor ce cu tot dinadinsul vrea ca să se mântuiască şi care sunt de
mântuit.
Aşa bunăoară, cineva încărcat de păcate, cum l-au povăţuit cei trei
“prieteni” ai săi, ajunge la strâmtoare şi nevoie mare. Necazurile îi
mai topesc trupul, îi mai subţiază mintea şi aşa găseşte pe Dumnezeu ca
pe singura scăpare a sa din primejdii. Acum I se roagă pentru prima
dată, şi poate ca niciodată. Deci, cu prilejul târcoalelor morţii în
jurul vieţii sale, Dumnezeu în atotştiinţa Sa, văzându-l că s-a
îndreptat pe calea bună pentru toate zilele vieţii lui, pe care le-ar
mai avea de trăit – dacă ar fi cuminte – în chip nevăzut şi minunat îl
scapă de moarte sigură. Dacă însă îl ştie, că mai târziu ar avea o
pocăinţă şi mai bună, îl va îngădui prin mai multe şi mai grele
primejdii, scăpându-l de fiecare – căci necazurile spală petele
păcatelor de pe haina noastră nevăzută – şi mai târziu îl scoate din
topitoarea suferinţelor, fie spre viaţa cea fără de trup, fie
întorcându-l spre viaţa pământească, ca pe un înţelepţit.
Pe cei ce însă n-au statornicie în bine şi iarăşi s-ar întoarce la
rele, uitând făgăduinţa ce-au făcut-o la strâmtoare, pe unii îi scoate
din viaţa cea deşartă, atunci când după ştiinţa lui Dumnezeu, au ajuns
la cea mai bună pocăinţă din viaţa lor, ca în aceea să se ocrotească în
veci fără de sfârşit. Aceştia aşa-s mai de câştig pentru mântuire,
primindu-i Dumnezeu cu o cât de câtă pocăinţă.
Pentru cei ce trecuţi prin suferinţe au câştigat întărire şi
statornicie spre bine şi printr-înşii ştie Dumnezeu că ar dobândi
mântuirea şi a altora, pe aceştia îi scapă şi-i întoarce iar acasă. De
cumva iarăşi se dedau stricăciunii şi îngrămădirii de păcate, iarăşi îi
cheamă la şcoală. Şi aşa face de câte ori trebuie şi cu toţi câţi
trebuie.
Cu cei răi şi, după ştiinţa lui Dumnezeu fără întoarcere, printre
alte neştiute taine, are şi aceste două socoteli: s-au îi pierde în
grabă, în chip năpraznic, ca să nu-şi mai înmulţească relele, şi aşa mai
uşor să se osândească; sau că prin răutatea lor vrea să răsplătească,
să ispăşească, să întoarcă, sau să mântuiască pe oarecare din cei de
acasă, mai zăbavnici la pocăinţă sau îndărătnici la sfatul şi la
rugămintea celor buni.
Iar pe al treilea fel de oameni, pe cei buni, prin darul lui
Dumnezeu, îi scoate din viaţa cea deşartă, fie ştiindu-i că ar avea să
cadă mai târziu, tinzându-şi la fărădelegi mâinile lor – şi aşa-şi
îngreuiază sau îşi pierd mântuirea lor – fie că, plăcuţi fiind lui
Dumnezeu, i-a pus la încercare şi i-a aflat Lui-Şi vrednici, precum
scrie: (lipseşte citatul – e din carte)
Înţelepciune 3:
1. Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu se va atinge de dânsele munca.
2. Părutu-s-a în ochii celor nepricepuţi că drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din lume e o mare pedeapsă,
3. Şi mergerea lor de la noi sfărâmare, iar ei sunt în pace.
4. Chiar dacă în faţa oamenilor au îndurat munci, nădejdea lor e plină de nemurire,
5. Şi puţin fiind pedepsiţi, mare răsplată vor primi, că Dumnezeu i-a încercat pe dânşii şi i-a aflat Lui-Şi vrednici.
6. Ca aurul în topitoare, aşa i-a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere întreagă, aşa i-a primit.
7. Străluci-vor în ziua răsplătirii …
Iar dacă sunt câte unii răi fără de leac şi nu păţesc nimic din
necazurile oamenilor, trebuie că i-a lepădat Dumnezeu şi-i lasă să se
desăvârşească în rele, ca să ia osânda veşnică, – precum s-a spus la
cele pentru Saul.
O taină a lui Dumnezeu e şi aceasta: Nu pedepseşte toată răutatea
tuturor, aici şi numaidecât; precum nici nu slăveşte bunătatea tuturor,
aici şi numaidecât. Că dacă ar face aşa, atunci şi oamenii ar face
binele de frică; mântuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertăţii şi
a dragostei. Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un
fricos, un neputincios la o măsură omenească, sau cel mult îngerească,
şi ne-ar da să înţelegem că se teme de rău şi-şi apără stăpânirea, – cum
fac oamenii. Ci tocmai prin faptul că îngăduie răilor să-şi facă de
cap, şi-i lasă pe oameni neînfricaţi de pedeapsa năpraznică, ne
dovedeşte atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului, –
atotputernicie, sub ocrotirea căreia, prin virtutea credinţei, stăm
liniştiţi şi noi, primind palmele şi scuipările răului, ca pe nişte
mărturii ale neputinţei aceluia, în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu,
care ne întăreşte cu liniştea Sa.
Cu aceea că nu pedepseşte răutatea numaidecât, îi întinde ispite
puternice, să se desăvârşească şi ea spre pedeapsă sigură în ziua
judecăţii. Iar dacă totuşi, uneori pedepseşte năpraznic vreo fărădelege,
o face ca să mai pună frâu răutăţii între oameni, şi mai ales să nu
scadă în credinţă începătorii, şi să nu se piardă dintre oameni
conştiinţa răsplătirii după fapte.
Deci, ori că răsplăteşte, ori că nu răsplăteşte, fie binele, fie
răul, un singur lucru e sigur: că vine o răsplată sigură şi veşnică, şi
că biruieşte binele asupra răutăţii. Apoi, prin răbdarea multor neştiuţi
de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu sfarmă mereu
porţile iadului, cu puterea Bisericii văzute şi nevăzute.
Oricât ni s-ar părea de neobişnuit, dar adevărul acesta rămâne: “Că
ne-a trimis Dumnezeu în lumea aceasta, ca să ne învăţăm a ne lepăda de
ea şi s-o căutăm pe cea adevărată”.
Pentru iubitorii de Dumnezeu nu este durere, nu este primejdie –
afară de păcat – şi nu este moarte; ei trebuie fericiţi şi urmaţi cu
aceeaşi lepădare de sine şi de viaţă, oricând vremea ne-ar cere-o.
Deci nu sunt de plâns decât necredincioşii care s-au stins în
necredinţă, ca nişte înstrăinaţi şi potrivnici lui Dumnezeu. Dar e bine
să se ştie că viaţa în primejdii pe mulţi i-a scos din numărul morţilor
şi i-a primit Dumnezeu din braţele morţii în Împărăţia vieţii. Amin.
