Nu stim sa ne rugam, nu stim ce cerem. Pentru ca rugaciunile noastre
sa devina eficace, ea trebuie sa indeplineasca doua feluri de conditii:
1. Conditii indepartate sau negative (ceea ce insemneaza absenta obstacolelor care s-ar opune eficacitatii rugaciunii noastre)
Or, exista doua mari obstacole: pacatul si imprastierea spiritului.
Este necesar deci ca sa ne rugam numai in stare de har si de reculegere :
a) In stare de har inseamna a fi cu
inima curata, senina, plina de sinceritate. O rugaciune nu se face de o
limba otravita, plina de nemultumire si de invidie. Schimbul sincer,
nefalsificat intre om si Dumnezeu se face numai cand omul isi daruieste
inima lui Dumnezeu in schimbul cererilor sale. Pacatosului, celui ce
si-a daruit inima pasiunilor, vietii materiale, Dumnezeu nu-i datoreaza
nimic, acesta degeaba se roaga. Numai in schimbul inimii omului,
Dumnezeu se milostiveste de cererea celui nevinovat. Iisus ne precizeaza
ca pana ce nu vom deveni curati cu inima ca niste copii, nu vom avea
parte de Dumnezeu.
Rugaciunea copiilor este ascultata, ei sunt plini de candoare, de
nevinovatie, caci pentru unii ca acestia este daruita Imparatia lui
Dumnezeu Cerul este acestora destinat. Sa devenim deci copii cu inima si
rugaciunea noastra va fi ascultata.
b) Reculegerea trebuie sa fie alta
calitate a rugaciunii noastre. Cu inima curata, fara ganduri ascunse,
neinteresate, sa ne concentram in rugaciune ca pentru un lucru foarte
important. Sa alungam orice gand strain, orice preocupare sa ne impunem
spiritului nostru, memoriei, imaginatiei, vederii si auzului. Sa oferim
totul lui Dumnezeu. Nimic din fiinta noastra sa nu fie in afara de
Dumnezeu. Trebuie sa fim stapani pe noi insine, sa renuntam la tot ceea
ce ne atrage, sa facem un act de abnegatie totala, sa nu fim ca poporul
evreu, despre care Iisus spunea adesea: “Acest popor ma cinsteste cu
buzele, iar inima lui este departe de Mine.”
De ce nu ne pregatim pentru rugaciune asa cum ne pregatim pentru o
audienta la un mare personaj? Pentru ca suntem inconstienti de ceea ce
facem si cui ne adresam. Interesele noastre pamantesti sunt mai
importante pentru noi decat cele spirituale. Un suflet care se reculege
inainte de a se ruga, este un suflet care-si impune un sacrificiu, isi
impune o vigilenta incordata in a se supraveghea necontenit si aceasta
mortificare este placuta lui Dumnezeu. Acest suflet care-si astupa
urechile pentru a nu mai asculta vocea sangelui si a carnii si care-si
inchide ochii pentru a nu mai vedea raul de pe pamant acesta ajunge la
Dumnezeu, sa se ridice pana la El. El contempla in adevarata lumina a
gloriei Sale. Il priveste cu ochii spiritului si niciodata pentru el nu
va mai avea vreo importanta desartaciunile si intrigile oamenilor.
Cum se va putea ruga un suflet imprastiat, care doreste sa vada si sa
auda tot ce se intampla in jurul sau, care isi ofera inima la orice
impresie ce i se prezinta din afara, incapabil sa-si impuie o ordine
interioara. Numai cei ce-si pot porunci o retragere interioara, o viata
interiorizata, o singuratate cu ei insisi si o companie numai cu
Dumnezeu pentru a-L admira si invoca in voie, numai acestia stiu sa se
roage cu adevarat.
2. Conditiunile apropiate pe care trebuie sa le indeplineasca rugaciunea pentru a fi eficace
Aceste conditii sunt:
a) Umilinta atunci cand, asemeni fiului risipitor,
suntem constienti de nimicnicia noastra si de faptul ca nu meritam decat
dispretul lui Dumnezeu si al oamenilor, ne rugam ca niste cersetori
umili, doar cu speranta ca poate Dumnezeu se va milostivi de noi, caci
suntem incapabili de orice, fara mila lui Dumnezeu.
In parabola vamesului si a fariseului, Iisus ne arata cum sa ne
rugam, Sfantul Augustin spune: “Suntem cu totii niste cersetori fata de
Tatal ceresc. Am fost goniti din Paradis si despuiati de haina
nevinovatiei, am fost expropriati de diavol si de pacat. Trebuie sa
cerem deci cu o mare si profunda umilinta.”
b) Ravna si dorinta intensa cu care ne rugam lui
Dumnezeu pentru a-I place. Cu alte cuvinte sa ne rugam cu dragoste, sa
nu dorim decat ceea ce doreste El, sa ne uitam pe noi insine totalmente.
Pe cei caldicei Dumnezeu nu-i iubeste, caci neglijenta, indiferenta si
tembelismul supara pe Dumnezeu, acestea toate dovedind ca inima noastra
nu-I apartine.
Rugaciunea este mai mult un strigat al inimii decat un sunet al
limbii. Sfantul Augustin spune, ”Focul dragostei este strigatul inimii.
Pentru ca insusi Dumnezeu este un foc mistuitor trebuie sa-L iubim
intr-un limbaj de foc pentru ca El sa ne asculte”.
Rugaciunea nu este numai un murmur al buzelor, ci este afectiunea
inimii, care nu se aude, dar care urca direct spre Dumnezeu. Fervoarea
nu este deci o devotiune sensibila si vizibila, care de multe ori este
efectul temperamentului. Adevarata rugaciune, chiar daca este monotona
si lipsita de exclamatii puternice, este dragostea inimii pentru
Dumnezeu.
“Cine iubeste putin, se roaga putin; cine iubeste mult, se roaga mult.”
Deci adevarata cerere este aceea a inimii si inima nu cere decat ceea
ce iubeste, iar cine iubeste pe Dumnezeu, cere ceea ce doreste El. A ne
ruga deci nu inseamna a fi coplesiti de consolari interioare si a cauta
aceasta, cu alte cuvinte o satisfacere a sensibilitatii noastre, a
simturilor corpului nostru.
Adevarata rugaciune este a dori ceea ce Dumnezeu doreste si a implini
vointa Lui in toate actiunile noastre. Bucuria sensibila care se naste
uneori din aceatsa generozitate a vointei noastre, este ceva secundar
daruit de Dumnezeu celor drepti Iisus chiar, in rugaciunea teribila din
gradina Ghetsimani, avea inima intristata, plina de dezgust si dornica
de a indeparta paharul suferintelor ce-I era destinat. Toate instinctele
Lui umane respingeau acest calvar, totusi s-a supus si a dorit ceea ce
Tatal a dorit “Fie precum voiesti Tu”.
Asadar, sufletul ce se simte uscat de elan, trebuie tocmai atunci sa
indeplineasca vointa lui Dumnezeu, rugaciunea pe care obisnuia s-o faca,
chiar daca nu mai simte consolarile sensibile si placute de alta data.
Intr-o astfel de rugaciune meritul creste mult, caci sufletul se
forteaza, corpul se mortifica, iar spiritul se fortifica si capata o
noua vigoare.
c) Credinta si increderea fac de
asemenea ca rugaciunea sa fie eficace. Sufletul trebuie sa fie bine
convins ca Dumnezeu poate si vrea sa asculte cererea noastra. Dumnezeu
nu ne poate insela si increderea in El trebuie sa fie totala. Iisus
mereu si mereu repeta ca de vom avea credinta, vom obtine tot ceea ce
dorim, caci totul este cu putinta celui ce crede. Toate miracolele
facute de Iisus s-au bazat pe credinta celor ce-I cereau mila: “Crezi ca
pot face aceasta?” sau “Fie tie dupa credinta ta”. Sau cand apostolii
Il intrebau de ce ei nu puteau face anumite lucruri, El le raspundea:
“Din cauza necredintei voastre”. Si numai un graunte de credinta sa fi
avut si muntii din loc s-ar fi putut muta. Nimic n-ar fi fost cu
neputinta pentru cei ce cred.
Increderea in Iisus care a ramas acelasi ca si in primul secol al
crestinismului, aceasta ne aduce realizarea rugaciunii noastre.
Dar noi cei de astazi nu mai avem incredere, prin faptul ca nu mai
vedem miracole petrecandu-se la tot pasul. Ele nu mai sunt necesare in
prezent, pentru ca religia crestina s-a consolidat definitiv si cine
traieste si iubeste pe Iisus cu adevarat, acela vede zilnic minuni in
tot ce se intampla cu el insusi. Iisus de altfel inca de pe atunci
spunea: “Fericiti cei ce nu vad si cred”, iar ucenicilor le spunea: “Vor
fi multi care vor dori sa vada ceea ce vedeti voi si nu vor putea”.
In toate vietile sfintilor s-au petrecut minuni cu ei insisi.
Insuccesul rugaciunii noastre se datoreste necredintei, indoielii. “Daca
veti putea crede” raspunde Iisus celui ce-L intreaba de poate face o
minune cu fiul sau.
Puterea lui Dumnezeu este egala cu credinta omului. Daca totul este
posibil celui ce crede, depinde numai de el. Cine doreste mult, sa
creada mult. Cel ce ezita si se indoieste este ca valul marii ridicat si
dus de vant.
d) Perseverenta rugaciunii, hotararea de a continua
in cererea noastra cu toate obstacolele ce se ivesc, cu tot termenul
indelungat in asteptarea implinirii cererii noastre, iata o calitate
absolut necesara pentru eficacitatea rugaciunii. Perseverenta presupune
continuitatea intentiei, vointei noastre care urmareste cu indarjire
mereu acelasi lucru. Aceasta face din viata noastra o continua
rugaciune, fapt pentru care ne amana Dumnezeu in rezolvarea dorintei
noastre, tocmai pentru a ne face sa ne rugam mereu. “Trebuie mereu sa va
rugati, fara a slabi niciodata”.
Dumnezeu are tot dreptul ca sa ceara sa ne rugam neincetat pentru
gloria Lui, pentru binele si interesul nostru, pentru insusi demnitatea
noastra, pentru binefacerile Sale.
Rugaciunea noastra este imperfecta, nedemna de gloria lui Dumnezeu.
De aceea pana ce nu implineste toate conditiile perfectiunii, Dumnezeu o
lasa sa se repete mereu, caci prin exercitii ea se desavarseste.
Rugaciunea noastra sa fie ca a unei fiinte ce urmareste ceva nobil si
maret, iar nu ceva de moment, trecator fara valoare spirituala si este
de demnitatea noastra sa perseveram in ea.
Daca cererile noastre ar fi imediat implinite, noi am fi expusi la
ingamfare la incredere in meritele noastre personale la drepturi ce nu
le avem. Interesul nostru spiritual este deci ca Dumnezeu sa ne faca sa
simtim tocmai prin acele intarzieri intelepte, pretul harurilor Sale si
astfel sa avem inima pregatita pentru recunostinta umila.
Singuraperseverenta poate sa obtina aceasta. Iar daca uneori Dumnezeu ii
asculta imediat, iar pe altii nu, aceasta este taina si planul Sau
ascuns, pe care nu ne este dat noua a-l cunoaste. Totul este insa opera
gloriei Lui si spre perfectiunea noastra.
Cine vrea sa-si atinga scopul si sa persevereze mereu si cel putin
pentru incapatanarea lui, Dumnezeu il va asculta, asa cum ne fagaduieste
Iisus in parabola cu cel ce a venit noaptea sa ceara paine prietenului
sau care dormea si pregeta sa se scoale, dar care pana la urma, sacait
peste masura de cel ce batea la usa, s-a sculat si i-a dat.
“Imparatia lui Dumnezeu se ia prin violenta” si daca cel pe care il
rugam pare ca nu ne aude, trebuie sa-l fortam. O dulce violenta care
nu-l supara pe Dumnezeu ci din contra Il impaca, care nu raneste pe
aproape, ci il ajuta, ii micsoreaza si ii face sa-i dispara pacatul.
Paraliticul din Evanghelie a asteptat 38 de ani si n-a disperat, iar
noi dupa zece zile de rugaciuni neimplinite, disperam, pierdem
increderea si devenim caldicei in credinta.
Perseverenta deci presupune o incredere neclintita si fara margini in
bunatatea lui Dumnezeu si pe care nici o intarziere n-o supara si n-o
dezamageste.
Dumnezeu opereaza in secret rezolvarea dorintelor noastre spre binele
nostru. Cel ce se roaga neincetat pentru un anumit scop, totusi se
transforma fara sa-si dea seama. El se sfinteste incetul cu incetul si
comportarea lui devine un exemplu pentru cei din jur. Iata un prim efect
al perseverentei. Cel ce iubeste pe Dumnezeu stie ca mai tarziu sau mai
devreme Dumnezeu il va asculta. “Cereti si vi se va da”, mereu fara
incetare, fara nerabdare.
e) Rugaciunea noastra sa fie facuta in numele lui Iisus Hristos. El
este singurul mediator sa linisteasca revolta Tatalui, sa sfinteasca pe
om, sa-l scape de pacat, cauza conflictului dintre Creator si opera Sa.
Neascultarea este poarta prin care a imtrat pacatul in lume si odata cu el moartea.
Iisus este modelul ascultarii, al supunerii in fata vointei lui
Dumnezeu. El a venit pentru a da ascultare Tatalui, pentru a se oferi ca
jertfa nevinovata in numele omenirii.
In numele Lui, a Lui Iisus, cerul se inclina, infernul tremura, iar pamantul Il preamareste pentru imensa Lui binefacere adusa.
Tot ce vom cere Tatalui in numele Lui, vom obtine, aceasta ne-o
asigura chiar El. Rugaciunea noastra n-are nici o valoare daca nu este
facuta in numele meritelor Lui. El ne-a imprumutat noua meritele Lui
pentru a ne face demni de a cere ceva lui Dumnezeu. El a construit
puntea de legatura ce fusese rupta, odata cu neascultarea primului om.
Biserica logodnica lui Iisus intotdeauna se roaga in numele Lui.
f) Rugaciunea facuta prin intermediului Maicii Domnului are
de asemenea darul de a fi implinita. Dupa Iisus, ea este imaginea cea
mai perfecta a lui Dumnezeu. Ca mama a lui Iisus, Ea are tot dreptul sa
ceara anumite favoruri Fiului Ei. Iar legea data de Dumnezeu lui Moise
vorbeste despre blestemul ce cade asupra fiilor ce nu-si respecta
parintii. Ori Domnul nu se poate contrazice pe Sine si Mama Lui
intervenind penru noi, are dreptul de a fi ascultata. Duhul Sfant care a
pregatit in Ea sanctuarul viu in care trebuia sa vina Mantuitorul lumii
si care de fapt este logodnicul Ei, cum oare nu O va asculta in
rugaciunile Ei? Maria este sora noastra, prin faptul ca Ea s-a nascut
din acelasi sange al lui Adam, ca si noi, deci ea are o mila si o
dragoste frateasca fata de noi. In al doilea rand, Ea este Mama noastra,
prin Testamentul lasat de Iisus insusi inaintea mortii Sale. El a
recomandat atunci lui Ioan ca Mama Lui pe viitor, deci Mama tuturor
oamenilor.
Iata cel mai pretios dar lasat de Iisus omenirii. Avem ca Mama
spirituala pe insusi Mama Lui, Fiica Tatalui si Sotia Duhului Sfant. Ce
comoara de nepretuit de care insa multi se dispenseaza s-o recunoasca si
s-o slujeasca. Cei ce nu-si pun nadejdea in Maica Domnului, Regina
Ingerilor, a patriarhilor, a apostolilor, a martirilor, a fecioarelor, a
tuturor sfintilor, exemplul tuturor celor alesi, conceputa in planul de
creatie a lui Dumnezeu. Cea care a sfaramat capul sarpelui infernal,
cea care are puterea sa obtina pentru noi indepartarea ispitelor
diavolului si iertarea pacatelor noastre, aceia care deci o ignora, sunt
de plans. Ei sunt sufletele pierdute care scapa acest unic prilej de
mantuire: ajutorul Maicii Preacurate.
Dupa cum Iisus este aparatorul nostru fata de Dumnezeu, tot asa este Maria fata de Iisus pentru noi.
Cel ce a calcat legea lui Dumnezeu sa se arunce in bratele Mariei,
Maica Milelor, unica speranta a pacatosilor. Ea este autoarea vietii,
Maica Mantuirii. Daca n-ar fi fost Ea, Iisus n-ar fi avut cum sa vina pe
lume.
Rugandu-ne Ei, nu ne ratacim niciodata, nu disperam niciodata. Ea
este pentru toti darnica, prin Ea cel mort renaste la viata, caci Ea nu
dispretuieste pe nimeni. Alergati deci la Maria, Maica Domnului si Mama
noastra cu toata increderea.
g) Rugaciunea trebuie sa fie insotita de sacrificii si mortificari.
Toata viata Domnului Iisus n-a fost decat un sir intreg de sacrificii
si suferinte. Profetii L-au prezis ca pe o victima inocenta, ranita si
distrusa de rautatea omenirii: “Ca o oaie spre junghiere si ca un miel
fara de glas”, asa a fost Iisus.
Ascultator pana la moarte, asa a distrus pacatul. Trebuie deci sa-L
urmam dupa exemplul vietii Sale muritoare, sa lepadam tot ce ne
apartine, sa distrugem in noi instinctul conservarii materiei si al
egoismului. Omul durerilor ne-a demonstrat de ce egoism este capabil
orice om, daca vrea. Ori, pentru a fi agreabili si ascultati de Dumnezeu
Tatal, trebuie sa fim niste copii credinciosi ai acestiu divin exemplu
original. Acest “Fiu al Omului” este adevarata noastra menire; aceasta
perfectiune a fost scopul vietii si creatiei noastre. Noi insa am
deviat, am gresit calea, ne-am infundat in noroaie si in santuri si am
cazut in prapastie. Putem insa reveni, putem sa ne intoarcem pe calea
cea buna, cea sigura, singura si adevarata cale care duce la nemurire si
fericire. Aceasta este Iisus. “Caci Eu sunt calea, adevarul si viata”…
“Cel ce nu intra prin Mine, caci Eu sunt poarta, este un hot”.
Trebuie sa suferim ca El, insulte si nedreptati, ocarile si rautatea
oamenilor conduse de satan, sa nu ne speriem de suferinta fizica, caci
“cel ce-si pazeste viata o va pierde” ci sa fim gata pentru Iisus sa ne
sacrificam aceasta viata a materiei pentru a castiga pe cea a
spiritului, dupa cum ne asigura El: “Cel ce-si va pierde viata pentru
Mine, acela o va castiga”.
Cum dorim noi sa ne rugam lui Dumnezeu in numele lui Iisus cel
martirizat, noi care ne supunem tuturor pasiunilor corpului nostru?
Mortificarea ucide pacatul si duce deci cu usurinta rugaciunea noastra
la Tatal.
Toti sfintii au fost oameni ai sacrificiului. Suferinta apropie pe om
de Dumnezeu. “Cei ce apartin lui Iisus si-au crucificat carnea lor cu
poftele si viciile ei”, spune Sfantul Pavel. Acesti eroi ai credintei
suspendau legile naturii, mutau muntii din loc si inviau mortii. Ei au
ajuns la perfectiunea lui Iisus prin… post si rugaciune. Urandu-se pe ei
insisi si corpul lor, acesti eroi ce au ucis pacatul din ei prin
mortificari si impuneri fortate si au atins prin rugaciunile lor inima
lui Dumnezeu.
Noi cei de astazi sa ne mortificam acceptand cu marinimie incercarile
zilnice, sa reprimam caracterul nostru impulsiv, sa infranam pasiunile
si poftele trupului nostru si ambitiile spiritului nostru. Sa veghem
asupra fiecarui simt in parte. Sa fagaduim lui Dumnezeu ca ne vom abtine
de la o satisfactie la care tinem foarte mult, pentru ca rugaciunea
noastra sa fie primita. Omul care se mortifica isi purifica sufletul,
isi supune corpul spiritului sau, “isi umileste inima, revine la
castitate si nevinovatie, cu alte cuvinte indeparteaza obstacolele ce se
opun eficacitatii rugaciunii sale.
Numai astfel umiliti in fata lui Dumnezeu, insufletiti de o credinta
si de o incredere fara margini, sa oferim sacrificiile noastre in numele
lui Iisus si al Mariei. Numai astfel rugaciunea noastra va fi
roditoare.
Arsenie Boca, despre păcatele prin care, inca
din copilarie, se tâlhăreşte(se cheltuieşte iraţional) energia genetică,
provocand astfel spre maturitate efecte regretabile: 
In ziua acelei
înfricoşate cunoştinţe cu Dumnezeu va fî o vedere minunată: toate
faptele fiecăruia, pe care le-a făcut întru ascuns, acum sunt date pe
faţă şi le vede nu numai cel ce le-a făcut, ci toţi 
De
obicei oamenii nu se întorc la Dumnezeu decât atunci când dau de
primejdii, adică atunci când îi ajunge dreptatea dumnezeiască din urmă
şi trebuie să dea seama de ce au facut. Nu e rău să te 
"Nu uita ca esti o caramida
duhovniceasca din marea cladire a Bisericii lui Hristos. Ramai cuminte
in acest zid socotindu-te legat de celelalte caramizi cu mortarul
iubirii."
